Autori mai puţin frecventaţi

Dario Fo primeşte Premiul Nobel pentru literatură în 1997. Nu era un nume mare şi prea des vehiculat pe listele de aşteptare ale prestigiosului/capriciosului premiu suedez. Şi totuşi, cum-necum, i s-a oferit marea distincţie. Multă tevatură că e om de stînga, că e militant şi activ pe plan social-politic, că e mai mult om de teatru şi nu scriitor pur sînge, şi tot aşa. S‑au mai întîmplat astfel de cazuri, cînd notorietatea unui autor şi biografia lui extraliterară să conteze mai tare decît opera. Churchill, britanicul, Wole Soyinka, nigerianul, sau chiar şi Svetlana Aleksievici, jurnalista bielorusă (lista e mult mai lungă) au fost încoronaţi ca mari scriitori, fără ca, aparent, să fie mari scriitori. (Între paranteze, mă pot întreba şi eu ce e aia scriitor mare sau mic, cred că există cărţi bune şi foarte bune sau proaste, şi asta e tot.) Nu mai lungesc aceste consideraţii, ci vreau să punctez faptul că Dario Fo a dat cea mai bună carte a lui, o carte chiar foarte bună, abia după ce a primit Premiul Nobel. Cartea a apărut în Italia în 2014. E vorba despre romanul Fiica papei (Editura Humanitas, 2015, traducerea din italiană de Vlad Russo, cu nişte interesante […]