AVALON. Absenţa românească milenară

Pentru Mircea Eliade lucrurile se prezintă astfel: „Ca şi înaintaşii lor getodacii, românii au suferit, de la naşterea lor, o serie de invazii mult mai sălbatice decît cele ale protoistoriei şi diverse influenţe contradictorii, uneori chiar ostile. Dar poporul român rămîne fidel şi legat de pămîntul lui, fără a-l abandona nici în împrejurările cele mai tragice, acceptînd influenţele şi invaziile fără a-şi pierde substanţa etnică, stilul său, viziunea vieţii, autentica personalitate fizică şi morală“ („Românii, latinii Orientului“, înJurnalul portughez şi alte scrieri, vol. 2, Editura Humanitas, Bucureşti, pp. 223-224). Cum se vede, Eliade pledează în favoarea tezei contrare retragerii din faţa invaziilor, deci, şi din istorie, susţinînd continuitatea teritorială şi de conduită, rezistenţa istorică activă. Pornind de aici, tînărul Cioran priveşte – hperbolizînd – cu scepticism reacţia retractilă prezumată pe seama românilor: „Nu numai din cauza năvălirii frecvente a hoardelor, ci şi dintr-o dispoziţie lăuntrică, organică, românii şi-au aşezat satele în ascunzişuri, în văi nebănuite, în obscurităţile naturii. […] O tristeţe infinită mă cuprinde de cîte ori mă gîndesc cum, o mie şi atîţia ani, ne ascundeam prin păduri şi munţi de frica duşmanului, adică de propria noastră frică. Nu există vrăjmaşi, ci numai frica din care ei se nasc. […]