Volumul lui Sorin Crişan, cercetător al culturii noastre vechi şi expert în teatru, universitar tîrgu-mureşean, Arta, fizionomia şi circulaţia cărţii în Transilvania secolelor XV-XVI cu o scurtă introducere la tiparul european (Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2015, 330 p.) este o sinteză de istoria culturii şi a tiparului. Ea îşi propune să elucideze începuturile circulaţiei ideilor tipărite, dar şi, din perspectivă economică, a produsului numit carte, într-o Transilvanie a începuturilor modernităţii sau, mai precis, a trecerii la formula politică a principatului calvin sub dominaţie otomană. Este vorba despre un timp de răscruce, modelator al sensibilităţii moderne ardeleneşti şi, mai ales, o vreme a răspîndirii mai largi a educaţiei şi a interesului pentru cunoaştere în societatea înaltă şi în cea orăşenească din Ardeal.
Datorită invenţiei lui Guttenberg, circuitele culturale tradiţionale s-au înnoit şi, în parte, s-au modificat semnificativ. Dacă, anterior, cultura era produsă şi consumată mai cu seamă la curţile nobiliare şi în mediile monastice, ca şi în ambianţa patriciatului orăşenesc, deci acolo unde puteau fi întîlniţi ştiutorii de carte, odată cu răspîndirea tiparniţelor şi a mărfurilor specifice pe care ele le produceau oraşele au dobîndit un rol tot mai important în furnizarea către mediile interesate a textelor tipărite.
Sorin Crişan evocă, în prima parte a volumului său, apariţia şi dezvoltarea producţiei de carte multiplicată prin tipar în Occidentul european, acolo unde invenţia meşterului german s-a impus atenţiei publice, bucurîndu-se întîi şi întîi de succes. Germania, în primul rînd, apoi Italia, Franţa, Ţările de Jos şi celelalte arealuri geografice care au dat tipografii de renume îi reţin atenţia într-o evocare panoramică incluzînd abordarea pe centre. Augsburg, Nürnberg, Köln, Lübeck, Strasbourg, Basel, Wittenberg şi Frankfurt sînt oraşele de limbă germană care oferă pieţei titlurile cele mai importante. În Italia s-au impus Roma şi Veneţia, aşa cum, în Franţa, Parisul şi Lyonul au deţinut întîietatea. De arta tipografică franceză se leagă şi numele cunoscute ale lui Josse Bade, al familiei Estienne, a Companiei Golfarinilor şi a familiei de Tournes. În Ţările de Jos achiziţionează un prestigiu uriaş Christoph Plantin şi dinastia Plantin-Moretus, ca şi dinastia Elsevier.
Odată reconstituit peisajul Vestului tipografic, popasul în Transilvania princiară a secolului al XVI-lea dobîndeşte contextul potrivit pentru punerea în valoare a contribuţiilor ei în materie de carte multiplicată cu mijloace mecanice. Pe Sorin Crişan îl interesează să elucideze chestiunea morilor de hîrtie din Braşov, din Cluj şi din Sibiu – toate trei, pe atunci, oraşe cu o populaţie preponderent săsească –, a filigranelor hîrtiei braşovene, clujene şi sibiene, a căror cunoaştere se dovedeşte indispensabilă în operaţiunile de localizare şi datare ale exemplarelor păstrate din acele vremuri.
Achiziţia şi circulaţia cărţilor tipărite, chestiune fascinantă şi încă insuficient cunoscută, reţin şi ele atenţia specialistului, care subliniază şi rolul învăţămîntului în achiziţia de carte.
Pe un alt palier, cercetarea se îndreaptă apoi către arta ornamentală a tipăriturilor transilvănene din veacul al XVI-lea, studiile de caz referindu-se la meşteşugul măiastru al lui Coresi, la cel al lui Johannes Honterus şi, respectiv, la cel al lui Filip Moldoveanul.
Preţios se dovedeşte studiul însemnărilor posesorilor în marginile paginilor, texte succinte, dar edificatoare în multe privinţe, mărturisind despre mediile prin care a trecut fiecare carte însemnată. Începînd cu acest segment al explorării, autorul coboară în depozitele de carte ale bibliotecilor, stăruind asupra cîtorva mai importante, precum Biblioteca romano-catolică Luceum, cea a mănăstirii franciscane din Şumuleu-Ciuc, ondul honterian de la Braşov, cărţile coresiene, primele tipărituri sibiene slavo-române, tiparniţa Heltai-Hoffgreff, din Cluj, cărţile albaiuliene, ca şi tipografiile din Sas‑Sebeş, Orăştie, Karádi din Abrud. Periplul se încheie cu incunabulele aflate la Biblioteca Academiei, filiala Cluj-Napoca.
Aşa cum se înfăţişează, sinteza lui Sorin Crişan era sortită să devină de mare interes. Ea aduce nu doar o situare a cărţii transilvane din secolul al XVI-lea în peisajul tipografic european al timpului, ci şi noutăţi rezultate de pe urma investigării unor fonduri de carte substanţiale şi însemnate. Imaginea rezultată este una vie, deloc marginală, într‑o Europă în care principatul transilvan se confrunta cu o presiune turcească fără precedent, dar care a constituit, totuşi, un mediu suficient de viu şi de provocator pentru emanciparea parţială de vechile circuite ale cărţii manuscrise prin racordarea la Europa tiparniţelor.
Pentru înţelegerea intrării teritoriilor de la vest de Carpaţi în noua epocă şi, de fapt, într-o nouă paradigmă – cea modernă –, un demers de felul celui încercat de Sorin Crişan este încărcat de consecinţe, chiar şi într-o evaluare mai largă decît cea strict culturală, unde identificarea centrelor de emanaţie a culturii scrise joacă rolul înţelegerii unui anume policentrism generator de schimbări de mentalitate. Astfel se poate înţelege mai bine cum, dacă politic Transilvania intra, după bătălia de la Mohács (1526), sub dominaţie otomană, progresele culturale – printre care şi tiparul – consonante cu dezvoltările din Apusul Europei izbuteau să o menţină în sfera unei culturi creştine de factură renascentistă, asigurînd continuitatea unei dezvoltări spirituale în linie dreaptă.