Momentul adevărului l-a reprezentat pentru Mihai Beniuc – autorul unor demne de interes memorii publicate de Ilie Rad, cu titlul Însemnările unui om de rînd. Pagini de jurnal și memorii (1965-1969; 1971; 1974), la Cluj‑Napoca, Editura Mega, 2016, 448 p.) – dizgrația în care a căzut odată cu schimbarea cursului politicii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Scriind pagini amare despre acest eveniment și recapitulînd trecutul lui comunist, cu gîndul, poate că Securitatea va intra cumva în posesia respectivelor pagini și va vedea ce merite de ilegalist a avut, poetul evocă atacurile ideologice cărora le-a fost supus într‑o pastă groasă: „[…] li s-o fi părut unora că prea nu se potrivește cu obiceiul pămîntului ca cineva să plece nehărtănit dintr-o slujbă…“ (p. 52). Acuzele i se par infamii, căci, după ele, „[…] am sugrumat, cică, o generație de scriitori! Toți sînt bine merci, grași, teferi, cu salarii și venituri multiple și multilaterale, reeditați (căci de scris nou nu prea au scris ceva deosebit, afară de venerabilul Arghezi)“
(p. 52). Cineva îl lămurește însă, expresiv, în legătură cu ceea ce i se întîmplă: „Partidul te‑a folosit cînd ca steag, cînd ca zdreanță de șters pe jos…“ (p. 66). Cînd vine, prin urmare, momentul schimbării liniei politice și a protagoniștilor legați de ea, printre care se număra și Beniuc, lucrurile decurg în acest stil neconcesiv, barbar, lipsit de precauțiile civilității: „«Tovarășii» scriitori au început să-și verse hîrdaiele de fecale peste mine, [anume – n.m.] Stancu, Baranga, Jebeleanu…“ (p. 72) și: „Ședința s-a desfășurat cu scuipați groși“ (p. 80).
Să nu ne facem iluzii. Mihai Beniuc este gnomul pe care colegul lui de vocație, dar nu și de vederi filocomuniste, raliat politicii Partidului dintr-un amestec de disperare (părinți arestați), oportunism (Pavel Chihaia își amintește cum fostul lui prieten declara că nu suportă ideea anonimatului) și din dorința legitimă de a-și afirma talentul, prozatorul Petru Dumitriu, l-a „pictat“ în megaromanul Colecție de biografii… și, ulterior, în Ne întîlnim la Judecata de Apoi, cu numele de Herakles Nițeluș. Meschin, intrigant, tiranic – dacă este să îl credem pe romancierul evadat mai pe urmă în lumea liberă –, extrem de periculos, Beniuc a jucat un rol receptat de colegii lui de condei mai degrabă ca unul negativ decît benefic.
În memorialistica inedită adusă sub ochii cititorului de Ilie Rad, el se dovedește însă și atent cu restituirea – în maniera unui delator – a părților obturate din trecutul unor colegi care îi sînt nesuferiți. Principalul „beneficiar“ al acestei poziționări se dovedește Zaharia Stancu. Se înțelege de ce: el a fost și a rămas principalul competitor la pozițiile de vîrf în politica literară a acelei etape. Evoluțiile au confirmat, de altfel, temerile lui Beniuc, Stancu ajungînd nu numai un foarte notoriu și mult tradus prozator, ci și vîrful ierarhiei oficiale a scriitorimii, președinte al Uniunii Scriitorilor. Ei bine, despre acest autor, Mihai Beniuc ține să aducă aminte că ar fi fost „agent de Siguranță și spion internațional“ – ceea ce amintește, vrînd-nevrînd, de profilul Diplomatului din romanul lui Stancu, Jocul de-a moartea, dînd o anume plauzibilitate acuzei de duplicitate cinică proferate de autor pe seama colegului lui, care „[…] prin 1940 a amenințat pe G. Macovescu, G. Dinu și nu mai știu pe cine că, dacă mai îndrăznește vreunul să‑i vorbească de partidul comunist, îl dă pe mîna Siguranței. «Vă bag în pizda mamii-voastre, cu partidul vostru cu tot!», a spus“ (p. 81).
Plin de acuratețe atunci cînd vine vorba despre adversari, deși se străduie să își scrie trecutul de ilegalist pe larg, cu detalii, reținînd lucruri interesante despre finalul perioadei interbelice în România, mai ales în legătură cu hărțuirea lui de către justiția burgheză, Beniuc nu scapă nimic neconvenabil dosarului propriu. El se declară sus și tare comunist și patriot, deși – aceste însemnări datînd din anii 1963-1965 – pentru etapa anilor 1930-1940, o asemenea combinație pare imposibilă. După cum se știe, abia Nicolae Ceaușescu, în anii 1970-1980, a făcut joncțiunea între comunismul de factură stalinistă și naționalismul cu tente xenofobe și antisemite (ultimele conotații lipsind însă din profilul lui Beniuc, mai atent la aspectele internaționaliste ale problemei), conferindu-i, împotriva contradicției în termeni pe care o conținea, nu doar plauzibilitate, ci chiar un caracter normativ, precum tot ceea ce venea în timpul dictaturii „de sus în jos“. Din acest punct de vedere, s-ar putea crede că Beniuc era un vizionar. De fapt, însă, încerca să își expună și să își justifice un trecut devenit parțial neconvenabil. El evocă astfel, în pagini importante, tipologia pe care o reprezenta în anii juneții lui interbelice. Autorul Cîntecelor de pierzanie (1938), care vedea cum „Dansează ursul românesc/ De două mii de ani dansează“, aliniindu-se astfel, măcar prin preocupările pentru o Transilvanie românească, ideologiei dominante în provincia vestică, în siajul Partidului Național Român și împreună sau în paralel cu formațiunea politică a lui Iuliu Maniu, lucra, pe de altă parte, în conspirativitate la surparea României burgheze, sub directa îndrumare a Cominternului moscovit, interesat în desființarea, pe cît posibil, a României în general și în anexarea acestei țări, în oricare dintre formele posibile, la Imperiul Răsăritean, ajuns, pentru un secol, Sovietic. Cînd, peste alte patru decenii, Ceaușescu a devenit un stalinist poststalinian tot mai autarhic și mai naționalist, iar Moscova și PCUS, sub Gorbaciov, tot mai deschise modernizării și abandonării liniei politice dure anterioare, lucrurile se inversaseră în așa măsură încît nici Beniuc, să își fi continuat memorialistica, nu s-ar fi recunoscut în noua conduită. Asta deși alți foști dejiști – deci staliniști – precum Silviu Brucan și Al. Bârlădeanu, Gheorghe Apostol au întors foaia, împotrivindu-se ceaușismului și izbutind chiar să se adapteze la comunismul fără ideologie al lui Ion Iliescu, din anii 1990-1996.
Amintirile beniuciene sînt foarte utile și din acest punct de vedere: ele surprind modul complicat în care, încă dintre cele două războaie mondiale, extremismul de stînga românesc s-a putut placa pe porniri naționaliste, de dreapta, socotite patriotice. Analizele care văd o atingere consistentă între comunism și fascism își îmbogățesc neașteptat cazuistica istorică.