Avalon. A fi istoric. După un sfert de secol

Între apariția celui de-al doilea volum și a celui de-al treilea din colecția de documente Istoria comunismului din România (vol. III: Documente Nicolae Ceaușescu (1972-1975): Editura Polirom, Iaşi, 2016, 805 p.), primul menționat pe copertă dintre cei trei coordonatori – Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu – s-a săvîrșit, din nefericire, din viață. Faptul că turcologul Mihnea Berindei s-a dedicat, în ultimele decenii de viață, activismului civic – în exil, iar după căderea comunismului, și în țară – și că s-a preocupat de cunoașterea istoriografică a vicisitudinilor cunoscute de România ultimelor decenii de totalitarism i-a adus merite însemnate. Nu pot, totuși, să nu regret că toate acestea au însemnat, simultan, și blocarea, măcar par­țială, a producției istoriografice prețioase pentru elucidarea chestiunilor apartenenței românești la turcocrație, zonă de explorări care, inițial, îi acaparase atenția. Dar acesta a fost, într-un anume sens, și destinul celorlalți doi semnatari ai recuperărilor documentare adunate în volum. Atît Dorin Dobrincu, cît și Armand Goșu și-au inaugurat activitatea ca medieviști. „În urmă cu mulți ani, au «migrat» spre domeniul istoriei recente mai ales din necesitate“, după cum notează chiar ei în „Nota asupra ediției“.

Nu aș stărui asupra acestei „deturnări“ a vocației istoriografice inițiale a celor trei istorici (înainte de a discuta volumul recent apărut, care poate fi socotit o izbîndă semnificativă a restituirilor documentare din ultimii ani și a premiselor științifice de cunoaștere întemeiată pe dovezi a comunismului ceaușist), dacă ea nu ar fi un fenomen relativ răspîndit al ultimilor douăzeci și cinci de ani de istoriografie românească. El semnalează nu o nesiguranță vocațională, ci răspunsul profesioniștilor în studiul trecutului la ceea ce apare, la un moment dat, ca imperativ al prezentului. Pentru unii, acest imperativ a părut să fie intrarea directă în politică sau în activitatea civică susținută. Pentru alții, ea a însemnat asumarea comentariului actualității în gazetele cotidiene sau în alte publicaţii. Nu puțini dintre istoricii din mai toate generațiile au făcut și una, și alta, după modelul prestigios al pașoptiștilor
(N. Băl­cescu, M. Kogălniceanu, Al. Pa­piu‑Ilarian), dar și al lui B.P. Hasdeu, N. Iorga etc. Dar alături de aceste forme de participare la viața națiunii sînt de înregistrat și „convertirile“ în materie de specialitate, trecerea de la o specializare la alta.

În cazul de față, toți cei trei autori au socotit, se pare, mai importantă înțelegerea comunismului pe baza restituirilor (și) documentare decît continuarea explorărilor lor inițiale, pe teme arondabile medievalității. Ceea ce ei izbutesc, împreună și separat, să ofere publicului consumator de istorie este, fără îndoială, mai mult decît meritoriu. Dar în ce măsură cunoașterea comunismului este mai urgentă decît elucidarea trecutului românesc mai îndepărtat rămîne o întrebare care merită o reflecție mai aprofundată. Răspunsul lor, tacit, înclină în favoarea interesului față de înțelegerea mecanismelor care au influenţat viața noastră publică în prima parte a biografiilor lor și ale multora dintre noi, ceilalți. Fapt explicabil, căci înțelegerea circumstanțelor propriei vieți, a propriului trecut poate prima, în cazul multora, față de subiecte mai degrabă „indiferente“ sau clasificabile la capitolul probleme și curiozități intelectuale.

Destui medieviști români din timpul comunismului s-au „refugiat“, în teritoriile unui trecut mai îndepărtat, ca protest tacit față de ororile strict contemporane, despre care nu puteau publica adevăruri – drastic cenzurate în revistele specializate și în cele culturale curente – și la adresa cărora nu considerau de cuviinţă să mintă oportunist. În asemenea condiții, ridicarea opreliștilor ideologice și politice a însemnat, pentru astfel de colegi, posibilitatea de a se exprima ne­stingheriți, în alte împrejurări, cu privire la inadecvările, injustițiile și mizeriile trăite ani de zile, decenii și, în sfîrșit, recent abolite. Trebuie văzută, deci, în astfel de reorientări, o cale de corectare a dezechilibrului între capacitatea de performanță cărturărească și atitudinea morală și civică, anterior oprimată de dictatură.

Opțiuni de felul celor menționate pot fi, însă, motivate și de stabilirea în arena publică a unor noi priorități în raport cu cele din punctul de pornire al carierelor. Astfel de priorități, provenind din programe politice și instituționale, pot crea vaduri favorabile muncii istoricului prin relaxarea regulilor accesului la depozitele documentare, prin inițiative instituționale și uneori prin finanțări ale unor programe de cercetare. Atractivitatea tuturor acestor oportunităţi poate influența decisiv opțiunea istoricului.

Probabil însă că, și în asemenea cazuri, prioritatea cea mai însemnată a fost aceea de a contribui, cît mai degrabă și mai corect din punct de vedere procedural, la restabilirea adevărului istoric, căci se știe că, pentru profesioniștii domeniului, Istoria rămîne suprema instanță de apel accesibilă omului în viața lui terestră. Încrederea în puterea istoricului de a restaura adevărul și de a face dreptate unor epoci, împrejurări, tendințe sau figuri ilustre reprezintă, pentru cei mai mulți dintre profesioniștii domeniului, cel dintîi punct al crezului lor profesional și, în orice caz, cel mai intim asumat dintre punctele unui eventual „jurămînt al lui Herodot“ (posibil decalc după „jurămîntul lui Hipocrate“).

Pentru toate aceste motive, dintre care unele, cu siguranță, au operat în cazul celor trei editori de documente ale ceaușismului, care s-au ocupat de colecția pusă sub genericul Istoria comunismului din România, efortul susținut, vreme de mai mulți ani, cu tenacitate și metodă, de a deschide accesul publicului interesat la „osatura“ documentară a comunismului românesc, munca echipei triumvirilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu merită să fie recunoscută drept ceea ce este: un efort de a restaura demnitatea istoricului (pătată nu de puține ori, prin complicități și parțialități vinovate) și de a servi atît națiunea, cît și cunoașterea științifică. Alături de cîteva alte nume proeminente în domeniu (precum cel al lui Lucian Nastasă-Kovács, Andrea Varga și Andreea Andreescu, editorii unor colecții documentare vizînd cunoașterea destinului unor comunități minoritare din România contemporană, precum Marta Petreu, cu contribuții memorabile la cunoașterea elitelor culturale românești interbelice, împreună cu Ruxandra Cesereanu, autoare de eseuri despre Gulagul românesc, despre Revoluția din 1989 etc.), istoricii menționați fac operă de renovare a statutului și a condiției de istoric în România de astăzi și aduc mărturia unei cotituri în condiția istoricului român actual, care nu mai este obligat nici să fie propagandistul vreunui partid, nici să depindă de „mărinimia“ politicului.