AVALON. Începuturile filozofice româneşti moderne

Istoria filozofiei românești nu poate trece cu vederea tentativa lui Dimitrie Cantemir de a face, în Istoria ieroglifică, o demonstraţie de virtuozitate filozofică, nu doar prin ilustrarea modurilor silogistice ale logicii lui Aristotel în cuvîntările feluritelor specii zoologice, în care își drapase contemporanii cu portanţă politică din Valahia și din Moldova, ci și prin făurirea de neologisme prezentate în dicţionarul care îi prefaţa opera, sub titlul de Scara. Unele dintre ultimele au fost comentate și puse în valoare încă din anii ’70 ai secolului trecut, de către Constantin Noica, într-unul dintre volumele care astăzi intră, solidar, în alcătuirea Rostirii filosofice românești. Pe altele mi-am îngăduit, alături de alţi cercetători, să le aduc eu însumi în discuţie, cu puţini ani în urmă, în cîteva articole din Convorbiri literare. Dar vocabularul filozofic al principelui și, mai ales, tălmăcirea lui specifică merită reveniri, aprofundări și chiar o abordare sistematică (ce întîrzie, din păcate, să survină).   Cîţi dintre cercetătorii filosofiei noastre știu că termenul praxis a fost introdus în vocabularul nostru filozofic de către Cantemir? Circumstanţa că manuscrisul romanului său multifaţetat a ajuns tîrziu la cunoștinţa publicului nu schimbă această realitate. După beizadeaua Dumitrașco, prin praxis trebuie înţeleasă o „Facere după învăţătură, urmarea […]