Avalon. Istoria empatică

Poetul Șerban Foarță revine, pe urma celui mai recent articol publicat de mine sub semnul Avalon‑ului, cu noi precizări demne de toată atenția și apte să ducă mai departe discuția pe tema scrisului despre trecut (a istoriei ca disciplină, oglindă a istoriei ca trecut trăit, pe-trecut). Ca în orice cultură în care ideile care subîntind creația sînt vii și agile, comentariul de subsol a luat imediat forma unui articol. El a apărut în numărul trecut al Observatorului cultural. Profit de prilej pentru a-mi exprima deplina admirație față de Șerban Foarță și de a-i face o reverență pentru vivacitatea și curajul intelectual, probate prin angajarea într-o asemenea dezbatere (servite, ele, de o excelență literară și stilistică asupra căreia nu este cazul să mai insist). În cele ce urmează mă voi referi, însă, la comentariul genuin care acompania inițial textul meu, și nu la articolul rezultat mai apoi, care, monadic, își are propria existență de sine stătătoare, plutind nestingherit în spațiul literelor.

Șerban Foarță remarcă faptul că „Istoria scrisă e, adesea, la fel de sadică sau, baremi, inumană, ca faptele ce o suscită“. Desigur, este posibil să fie și așa. Dar nu necesarmente. Încă despre cronicarul francez Jehan Froissart s-a tot spus că evocă ciuma pariziană ca și cum ar descrie un tort cu frișcă. Remarca nu era invalidantă în intenție, ci atrăgea atenția asupra măiestriei discursive a autorului, asupra artei cu care acesta face „apetisant“ pînă și un subiect sinistru precum marea moarte colectivă rezultată din cauze epidemiologice. Despre atrocități s-a scris, în trecut, și așa, dar și sobru, uneori de-a dreptul aseptic și clinic, cînd nu statistic. (Se spunea, nu degeaba, că un mort e un om, iar un milion de morți – o cifră într-o statistică.)

Pe scurt, istoricii scriu în moduri diferite: după modelele literare ale unei epoci date, în funcție de un program istoriografic colectiv (apartenența la o tendință, o școală), după propriul temperament și iscusință. Toate aceste ingrediente, eventual și altele – „cumpărarea bunăvoinței“ sau intenția de a atrage atenția unui preaputernic, de a obține o poziție privilegiată în sistem sau o retribuție semnificativă –, contribuie la pregătirea și „fierberea“ ciorbei istoriografice, al cărei precipitat este, în cele din urmă, textul lucrării.

„Este la fel de greu să te transpui într-un alt ev istoric (fie şi apropiat în timp, acesta) ca şi în pielea altuia decît eşti tu.“ Adevărat. Dar aceasta rămîne, în cele din urmă, treaba scriitorului, fie că livrează ficțiuni, fie că dorește să redea întîmplări atestate istoricește. Cum căutarea – vană sau nu – a istoricului este adevărul despre trecut, ceea ce înseamnă și o înțelegere anume a acelui trecut (în funcție de mulți factori, printre care timpul cînd scrie, motivele pentru care scrie, cine scrie, ce educație și ce interese materiale și spirituale are etc.), se poate socoti că empatizarea rămîne facultativă. Altele sînt mijloacele de accedere la faptele și personajele vremurilor de odinioară: studiul documentelor și al relatărilor, al urmelor materiale și al simbolurilor, al credințelor și al convingerilor dintr-o societate la un moment dat etc. Empatizarea rămîne importantă pentru opera de vulgarizare, pentru pasionarea cititorului necucerit încă de acest tip de lectură, pentru propagandă și pentru publicitate.

Nu, istoricul nu mai este chemat, precum în vremea lui Michelet și Quinet, să mobilizeze prin participarea proprie (retorică) la subiect. După cum nici doctorul, nici psihologul, nici preotul nu se transpun în pielea altuia. Asta nu înseamnă însă, desigur, că rămîn cu totul neștiutori și irelevanți, atunci cînd vine vorba despre problemele cu care acela i-a pus în temă și cărora le caută soluțiile. Efortul de „obiectivare“ făcut de știință în ultimul secol și jumătate a condus în această direcție istoriografia. A trecut ceva timp din 1865, de cînd B.P. Hasdeu scria – în prefața la Ioan Vodă cel Cumplit – că „Istoricul este un uvrier și un artist, totodată. Ca uvrier, el adună; ca artist, el dă brutei materii aceea sublimă espresiune care face că statuetele lui Canova sau curțile Alhambrei nu sînt de piatră, că Madona lui Rafael nu este o pînză sau o scîndură îmbuibată de nește sucuri vegetale“. Cu același prilej, clasicul nostru mai preciza: „Încît privește coloritul, știu atît, că inima simțea în adîncul său ceea ce scria condeiul, iar cînd inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului“. Par­ticiparea empatică a istoricului la evocare se constata, altfel spus, stilistic și retoric; în pagină. Astăzi, pentru a alunga cît mai departe prezumția de neștiințificitate, istoricul se străduie să țină cît mai departe de reconstituire propria-i participare sufletească. Invalidat, de multe ori, artistic din această pricină, el dobîndește mai mult credit ca om de știință, însă, procedînd astfel.

Empatie? Nu necesarmente. Istoricul încearcă să înțeleagă rațional, eventual să-și explice faptele, reacțiile, acțiunile, evenimentele și personajele care le perpetrează. El nu le alege. Scriind despre Napoleon și Walewska nu este obligat să aleagă care dintre cei doi îi „place“ mai mult și să fuzioneze cu respectivul. În schimb, este important pentru istoric să priceapă dacă iubirea împăratului pentru frumoasa poloneză a influențat ori nu în vreun fel organizarea, în acea perioadă, a Europei de către omul de stat. Doar istoriografia romantică solicita empatie. (Nu întîmplător poetul citează recurent din Jules Michelet, un eminent reprezentant al istoriografiei franceze, maestrul pașoptiștilor noștri.)

Șerban Foarță mai spune: „cei care creează,-n literatură, personaje: un romancier, un dramaturg, chiar un istoric literar, au (sau s-ar cădea, oricum, să aibă) un mai puternic simţ empatic decît ceilalţi: poeţi (atîţia!) lirici sau «simpli cetăţeni»“. Pesemne că da. Nu și istoricul însă (din motivele înșirate mai sus).

„Ceea ce încearcă […] să nu trădeze ar fi istoria ca atare, în calitatea ei de lucru pe totdeauna revolut, fie şi dacă repetabil (în mare, nu în amănunte), fiind, grosso modo, imparţial prin chiar empatica-i parţialitate, prin «exerciţiile»-i «de admiraţie», prin aderenţa-i la trecutul care, de regulă,-l entuziasmează, ca pe un veritabil laudator temporis acti ce e el“.

Din păcate – sau din fericire, nu sînt prea sigur cum ar fi de valorificat acest lucru (probabil după gustul și temperamentul fiecăruia) –, istoricul este chemat astăzi să își exprime empatia aproape exclusiv prin alegerea subiectului. În interiorul temei dezbătute și argumentate, rolul și rostul lui este de a reconstitui și de a expune cît mai acurat și mai limpede cum s-au petrecut ele, încercînd apoi – sau simultan – să le și interpreteze. (Căci dezideratul pozitivist al simplei recoltări de date și al așezării lor în pagină a fost lăsat de mult în urmă.) Este chiar interesant de observat că, în timp ce antropologul cultural este încurajat, prin tipul de discurs și prin experien­ța lui științifică specifică, să își situeze eul discursiv într-o poziție centrală, istoricul, dimpotrivă, de la romantism încoace, face mereu încă un pas îndărăt, retrăgîndu-se din tabloul pe care, totuși, el îl propune atenției. Sînt două moduri complementare de alcătuire a discursului științific, înrudite, dar nicidecum identice ca poziționare a cercetătorului.

Ne place sau nu, mă tem că istoriografia este antrenată într-un continuu proces de „răcire“, de impersonalizare. Cel puțin asta par să indice și curentele afirmate în lumea postbelică. Recuperare a subiectivității uma­ne, a afectelor, a gîndurilor, a imaginarului – da. Nu însă, iar și iar, a proiecțiilor subiective ale istoricului; cel puțin atîta cît se poate…