Avalon. Istorici şi arheologi

Preocuparea lui Andrei Marga pentru studiile istorice, manifestată, recent, într-o alocuțiune rostită la o lansare de carte și publicată imediat pe Facebook de directorul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca se concretizează în interpelări direcționate către categorii specifice de inși activi în domeniul abordat. „Prima observație ce se poate face cu privire la scrierea actuală a istoriei este că arheologii sapă prea puțin, iar istoricii nu stau destul în arhive. Se poate constata ușor pe scrierile însele paupera asigurare documentară și interpretarea necontrolată de fapte istorice. Și unii, și alții dau mai curînd monografieri parțiale și interpretări valabile local decît reconstituiri neîndoielnice de evenimente, biografii, epoci. Spus mai direct, se face multă «istorie provincială» – provincială nu pentru că se ocupă de o parte a Europei sau de provincia unei țări, ci datorită concepției lacunare despre istorie, ca realitate și ca știință, și prea slabei frecventări a arhivelor“.

A pretinde că „arheologii sapă prea puțin“ înseamnă să repeți comic reclama pentru produsele de lactate dintr-un clip notoriu („prea mult… prea puțin… prea bun… prea de la țară“). Prea puțin în raport cu ce standard dezirabil? Stabilit personal sau prin estimările cuiva din domeniu? Pe de o parte, este un lucru știut că un arheolog nu poate, în mod solitar, studia în bibliotecă lucrurile care îl pasionează, pentru munca lui fiind relevante săpăturile pe teren. Pentru a atinge acest scop profesional, el depinde de niște proiecte instituționale, de un plan de cercetare și, mai cu seamă, de niște finanțări. A spune, din acest punct de vedere, că arheologii români sapă astăzi prea puțin înseamnă deci să spui, de fapt, fără a vrea să asumi fățiș răspunderea pentru acest diagnostic, că instituțiile care patronează munca arheologilor actuali – institute de cercetări, muzee, Academia Română etc. – nu dau atenție cercetării sistematice din punct de vedere arheologic a pămîntului românesc și că nu se alocă suficienți bani pentru săpături. Dar, mai ales, că nu se stabilesc prioritățile unei cercetări arheologice revelatoare, indiferent ce ar putea însemna asta.

Pe un alt plan, astăzi, cînd eforturile arheologice merg nu doar către cercetarea preistoriei și antichității, ca pe majoritatea șantierelor din vremea lui Ceaușescu, ci s‑au diversificat semnificativ și pe segmentul medieval, și cînd există și preocuparea de a se acorda atenție, măcar sub imperiul precarității stării unor monumente, refacerii obiectivelor de interes pentru istoria de la noi, nu poți spune serios că arheologii nu sapă suficient. Spre deosebire de perioadele anterioare, vasta operă de construcție a autostrăzilor și a altor obiective de infrastructură – șosele de centură etc. –, precară din punctul de vedere al finalizării diverselor tronsoane circulabile, a dat, totuși, un impuls… tocmai arheologiei. S‑au descoperit nu puține lucruri semnificative, dar nu este locul aici pentru a le inventaria. Iar dacă finanțările pentru șantiere arheologice sînt, cu toate acestea, inferioare astăzi celor din timpul dictaturii, să fie oare vina arheologilor?

Rămîn perplexante, pentru un fost decan al unei Facultăți de Istorie și Filozofie, care a avut în subordine și arheologi, afirmații de tipul „Și unii [= arheologii, n. m.], și alții [= istoricii] dau mai curînd monografieri parțiale și interpretări valabile local decît reconstituiri neîndoielnice de evenimente, biografii, epoci“. Păi tocmai asta li se cere arheologilor: să își publice descoperirile punctuale, pentru a completa cunoașterea riguroasă despre vestigiile materiale pe teritoriul explorat. Nu din lene a scris Vasile Pârvan doar sinteza Getica și i-a apărut postum încă o sinteză, Dacia, deși lucrase sus­ținut în domeniu o întreagă viață. Mono­grafiile și sintezele nu apar din nimic, sprijinite pe aer. Dincolo de izvoarele scrise – dintre care Andrei Marga ține la mare preț numai documentele oficiale, depozitate în arhive –, urmele materiale evidențiate de cercetarea arheologică dau consistență reconstituirilor istorice.

Sînt destule reproșuri ce se pot aduce fiecărei categorii de profesioniști ai studierii trecutului, dar ce ar fi ca aceste reproșuri să trimită la specificul muncii lor în cunoștin­ță de cauză, să fie adecvate și nu aeriene (nu-i impuți pantofarului că nu face case!), să fie, eventual, raportate la chestiuni concrete, verificabile? Aici formația filozofică nu pare să servească, ea presupunînd abilitatea ridicării la general. În măsura în care filozofii pot, măcar în teorie, și să coboare din sfera abstracțiunilor înalte către concretul unor situații individuale sau particulare, ar fi de așteptat ca judecățile de valoare, mai cu seamă cele de o asprime subliniată, care mătură dezinvolt cu categorii profesionale întregi, să aibă la temelie o privire analitică ce este caracterizată de acuitate, să se întemeieze pe criterii rezonabile, chiar dacă nu infailibile, și să aibă simțul echilibrului.

Pe un plan mai general, devin melancolic și aproape placid constatînd alte lucruri demne de reflecție. Bunăoară: cel care a introdus în curricula Facultății de Istorie și Filozofie a Universității clujene pentru întîia oară cursuri de istoria istoriografiei – altfel spus, despre succesiunea paradigmelor, a tendințelor și a școlilor savante în domeniul istoriei-cunoaștere, a personalităților cu contribuții majore în domeniu, a criticii istorice – a fost membrul corespondent al Aca­demiei, profesorul Pompiliu Teodor. Abia la capătul carierei lui, profesorul, un susținător consecvent al politicilor universitare ale lui Andrei Marga, a redactat o Introducere în istoria istoriografiei din România care a fost tipărită abia postum (2002). Trebuie că Andrei Marga are o părere tare negativă despre vrednicia profesională a magistrului care a avut nevoie de o experiență de o viață pentru a-și formula sinteza intitulată, cu modestie, „introducere în“. Dacă acesta crede că poate substitui unei asemenea carențe o analiză făcută în două mii de cuvinte nimic nu îl împiedică să le dea drumul către public, așa cum a și început să o facă. Nimic nu garantează însă că profilul său public va avea de cîștigat din astfel de exerciții insuficient meditate.

Faptul că singurii inși lăudați sînt actualii membri ai secțiunii istorice a Academiei Române ori părinții iluștri ai acestora nu arată, la urma urmei, decît că fostul rector și ministru speră să intre în rîndul nemuritorilor. Nu și că istoricii și arheologii activi astăzi ar fi mai puțin onorabili și serioși decît cei pe care îi laudă.