Avalon. Leibniz şi formele substanţiale

Că o ştie sau nu, România are o datorie de onoare faţă de Leibniz. Astăzi ne lăudăm cu excelenţa principelui nostru exilat, Dimitrie Cantemir, şi pentru că el a fost primul român care a dobîndit o recunoaştere în lumea savanţilor occidentali. Iar aceasta s-a produs, la începutul secolului al XVIII-lea, tocmai într-un templu al cunoaşterii europene, sub forma acceptării lui Cantemir ca membru a Academiei berlineze înfiinţate de Leibniz.

Desigur însă că interesul unor studioşi de la noi pentru gîndirea autorului Mona­dologiei vine însă dintr-o pasiune genuină faţă de performanţa filozofului german. Cel puţin cercetătorul Adrian Niţă se dovedeşte, pe parcursul unor ani, consecvent în pasiunea lui de a duce mai departe exegeza şi hermeneutica moştenirii leibniziene. Recent, el a asumat coordonarea unui volum de studii alcătuit din contribuţii internaţionale şi apărut la o editură prestigioasă. Leibniz’s Metaphysics and Adoption of Substantial Forms. Between Continuity and Transfor­mation (Springer, 2015, 176 p.), adică Meta­fizica lui Leibniz şi adoptarea formelor substanţiale. Între continuitate şi transformare, reuneşte unsprezece autori europeni şi nord-americani (din SUA şi din Canada) şi are meritul de a readuce în atenţie, prin condeiele experţilor din domeniu, perenitatea unui efort de a gîndi lumea, într-o manieră originală, proprie uneia dintre cele mai organizate şi mai laborioase minţi ale modernităţii central-europene.

Anii 1678-1679 au fost, după cum subliniază Adrian Niţă în introducerea lui, fundamentali pentru exerciţiul reflexiv european, pentru că atunci şi-a pus Leibniz în pagină concepţia după care lumea este de descifrat în rama formelor substanţiale. Reacţiile nu au întîrziat şi destule dintre ele au fost acut critice. Cu toate acestea, dincolo de aplauze sau rezerve, gîndul lui Leibniz a înfăţişat o ipoteză care urma să devină, prin însăşi împrejurarea că era o bază de discuţie care nu a rămas ignorată, nu doar de intensă circulaţie în epocă, prin mediile savante, ci şi unul capabil să stîrnească interesul, fie şi dezaprobator.

Preliminarea timpurie, cu circa un deceniu, a discursului monadologic, în scrisoarea către Johannes Frederick, ducele de Brunswick-Hanovra, merită – socotesc A. Niţă şi comilitonii lui – o explorare substanţială, sub multiple unghiuri. Opţiunea lor deschide, într-un orizont mai larg decît cel al propriei specializări, întrebarea cu privire la evenimenţialul semnificativ al istoriei: la urma urmei, ce contează mai mult, în devenirea umanităţii: o bătălie grandioasă ori încheierea unei păci? Naşterea unui mare politician ori decesul altuia? Procesele îndelungi care subîntind tegumentul vizibil al mutabilei actualităţi? Un istoric instruit la şcoala înţeleptului Solomon nu ar ezita să răspundă că toate acestea şi fiecare dintre ele. Dar, în contextul discuţiei deschise aici, printr-o asemenea recunoaştere s-ar stabili că şi evenimentele istoriei intelectuale şi ale filozofiei, atunci cînd sînt semnificative prin strălucire şi urmări, merită să fie considerate cel puţin de o importanţă similară anumitor fluxuri demografice ori păcii din Westphalia (1648).

Istoria intelectuală ca istorie a filozofiei (moderne) merită, cum s-ar zice, deplinul interes. De aceea, asemenea contribuţii colective ar trebui să intereseze mai multă lume, nu numai pe adepţii discursivităţii de tip filozofic. Noţiunea de individual în gîndirea lui Leibniz, aşa cum apare ea între 1663 şi 1686, explorată de Lucio Mare şi Roger Ariew, relevă consecvenţa de fond a modului filozofului de a concepe realitatea individuală. La nivelul detaliilor însă se constată o mobilitate extraordinară, adaptată după cerinţele fiecărei probleme discutate, rezultatul fiind un continuu proces de adaptare şi de ajustare a concepţiei sale.

Capitolul al cincilea al cărţii, redactat de Enrico Pasini, ia în discuţie o chestiune de istoria filozofiei, plonjînd în abordarea – aluzivă – a unei problematici de filozofie medievală dezbătute pe larg de Leibniz. Şi de astă dată, punctul de plecare al excursului este o întrebare survenită ocazional: „Formas substantiales quis neget, id est differentias essentiales corporum?“.

Conturarea traseului disputelor la care trimite această retorică interogativă, de la Ockham la Sfîntul Toma, cu prelungiri şi coroborări pînă în contemporaneitatea leibniziană, pasionează şi deschide un cîmp fertil de discuţii, chiar şi pentru cineva neinteresat de „arheologia“ ideilor.

Contribuţia propriu-zisă, de autor, a lui Adrian Niţă la volumul pe care îl coordonează aduce în discuţie opera timpurie a lui Leibniz, pornind de la relaţia dintre substanţă, unitate şi identitate. Interesul faţă de originile şi de primele manifestări ale unei gîndiri extrem de productive, longevive şi foarte originale se justifică nu doar prin retrasarea surselor de la care se revendică ea, ci, aşa cum se poate vedea şi din studiul menţionat, şi dinspre cumpănirea prezenţelor conceptuale, a raporturilor dintre ele. În ce măsură, în jurul anului 1679, survine o ruptură şi cîtă continuitate rezultă după momentul respectiv, în gîndirea lui Leibniz, faţă de antecedentele proprii, se întreabă exegetul român. Fără a oferi un răspuns direct, analiza pe care o prilejuieşte acest cîmp de observaţie orientează în tectonica specifică a leibnizianismului, atrăgînd atenţia asupra importanţei „primului“ Leibniz, poate insuficient valorificat pînă acum.

Astfel de cooperări sînt, fără îndoială, bine-venite, iar publicarea lor la edituri vizibile pe mapamond le avantajează diseminarea. Cred, totuşi, că ele se cuvin a fi socotite, în cazul lui Adrian Niţă, nu doar mărturia implicită că eforturile lui creatoare continuă pe un şantier unde a avut, deja, răgazul să se afirme ca autor, ci şi cea a unei pasiuni, care poate va debuşa, în cele din urmă, într-un elan sintetic, eventual monografic.