Cînd Constantin Noica se întreba, în prefața la Despărțirea de Goethe, „de ce e creatorul acesta mare fără să aibă o operă cu adevărat mare?“ (ed. a II-a, îngrijită de Marin Diaconu, București, Editura Humanitas, 2000, p. 14), el pornea de la asumpția că mare este doar acel creator care are o operă mare. Există creatori mari fără o operă pe masură? Dar invers, opere mari datorate unor creatori mediocri sau… mici? A doua disparitate nu pare posibilă, în timp ce pare foarte rezonabil ca un creator să fie socotit mare tocmai pe baza măreției operei sale. Ar mai fi, poate, de precizat că prin „mare“, în cazul operei, este de descifrat atît un ansamblu de lucrări reprezentativ sub raport cantitativ, rod al unei productivități remarcabile, cît și, într-un sens figurat, mare ca anvergură, ca performanță.
Nu este clar de ce crede Noica despre Goethe că n-ar lăsa în urmă o operă mare. Poate fiindcă, după cum o observă chiar el, clasicul german „[…] e un maximum uman fără filozofie [s. a.]“. Ținînd la mare stimă filozofia, socotită regină a cunoașterii, Noica nu poate accepta măreția unei opere care nu își plătește obolul și filozofiei. Or, dacă așa stau lucrurile, atunci, după toate socotelile și măsurătorile, Ramon Llull este un mare autor. Opera lui este și întinsă, și importantă, în evoluția culturii europene. Astăzi, cînd, în sfîrșit, grație strădaniilor doamnei Jana Balacciu Matei, cărțile catalanului au început să fie traduse și publicate în română, sîntem deja mai în măsură decît în trecut să punem acest verdict pe seama neobositului autor. Trăind în secolul al XIII-lea, între 1232 și 1316, Llull a dat la iveală, prin hărnicie neobosită, peste două sute șaizeci de titluri. „O bună parte dintre cărțile lui sînt tratate consacrate problemelor filozofice, științifice și teologice…“, dar el a scris și literatură.
Tocmai despre un roman este vorba în rîndurile de față, anume romanul lui Evast și Blaquerna, publicat în limba noastră sub numele eroului său principal, Blaquerna (traducere de Jana Balacciu Matei, București, Editura Meronia, 2011, 384 p.).
Ideea de a compune un roman pe teme de teologie și filozofie, preferînd această formă literară pentru a transmite mai persuasiv și cu un mai mare ecou emoțional ideile sale către cititori, i-a venit lui Ramon Llull devreme, într-o epocă în care romanul însuși era încă un gen insuficient precizat, semănînd mai degrabă cu o povestire sau cu o însăilare de povestiri într-o ramă narativă. Este vorba despre o epocă în care abia se trecuse, în alte părți, de la romanul în versuri și cînd, pînă la Rabelais și Cervantes – autori socotiți ca părinți ai romanului modern –, mai trebuiau să treacă vreo cîteva secole. Modernă era, totuși, ideea de a face din roman un vehicul al ideației filozofice, deci de a-l transforma într-un mediu de transmitere a ideilor socotit superior, ca impact, tratatului filozofic sau teologic. Ținînd seama de sensibilitatea umană, mai receptivă la complexitatea unui mesaj care alătură ideilor emoția artistică, Llull – spre deosebire de atîția autori sceptici de ieri și de astăzi – a văzut superioritatea pe care o avea, în materie de comunicabilitate, recursul la narațiunea literară și, cu un bun instinct creator, a recurs la ea.
Llull și-a scris romanul în Franța, terminîndu-l la Montpellier, prin 1283. El punea astfel bazele literaturii catalane, alături de cronicarii sec. al XIII-lea și al XIV-lea. Este semnificativ, însă, că prin Blaquerna literele catalane cunoașteau o performanță creativă și filozofică de prim ordin chiar de la începuturile lor. Nu altfel urma să se petreacă și în literatura noastră, unde primul roman – filozofic și istoric, el însuși – se dovedea o capodoperă de imaginație și de performanță intelectuală, reunind metafora îndrăzneață, retorica studiată, cronica istorică, pamfletul politic, basmul și poezia. Am numit Istoria ieroglifică (1705).
Se pune, desigur, problema dacă Dimitrie Cantemir a putut cunoaște Blaquerna lui Ramon Llull. Răspunsul este, cel mai probabil, negativ. El a creat, însă, într-un gen în care, pînă la el, s-a ilustrat un alt iberic și pe care, de astă dată, este probabil că prințul moldovean l-a citit: Baltasar Gracián, cu Criticonul. Seria romanelor cu pretext și subtext filozofic era însă departe de a se epuiza cu acești autori. Vogă urmau să facă – pînă astăzi – Candide al lui Voltaire, alături de Noua Eloiză a lui J.-J. Rousseau, ambele scrise sub semnul Iluminismului.
Neașteptată, pentru cititorul român pasionat de istorie, este parabola pe care i-o relatează Evast fiului lui Blaquerna, punîndu-l să îi deslușească de partea cui ar fi dreptatea. Ea sună astfel: „Într-un castel, nu departe de această urbe, așezat la intrarea într-o pădure mare, un arcaș s-a dus să vîneze în pădure cerbi și țapi și alte animale sălbatice, cum avea obiceiul, și a rănit un cerb cu o săgeată, l-a căutat ziua întreagă, dar nu l-a putut găsi. Pe cînd arcașul se întorcea în urbe, a întîlnit un pădurar care ținea în mînă săgeata lui. L‑a întrebat arcașul pe pădurar de unde are săgeata aceea, căci este a lui. Pădurarul a răspuns că a găsit-o înfiptă într-un cerb, era mort și îl vînduse unor măcelari. Între cei doi s-a iscat atunci o discuție, ai cui trebuiau să fie banii pe care pădurarul îi luase pe cerb“.
Motivul vînătorii și al urmăririi vînatului de către vînător este familiar publicului român datorită legendei întemeierii Moldovei. Și acolo bourul este urmărit asiduu, persuasiv. Cît despre situația care, în parabola catalană, este dilematică, prilej de reflecție, într-una dintre variantele legendare despre descălecatul Moldovei apare sublimată. După sacrificarea bourului, Dragoș observă frumusețea țării și decide să își aducă oamenii și să se stabilească acolo. Într-o poiană întîlnește, însă, un prisăcar, pe nume Ețco (Iașco), iar acesta, cînd află ce vrea Dragoș, merge și el și îi aduce din nord pe ruteni, făcînd ca țara să se umple astfel, pe jumătate, cu ruteni. Nu este vorba, cum se poate înțelege, de o competiție între etnii, ci de o întîlnire firească în cadrul procesului de extindere a locuirii în teritoriul anterior pustiu. În Blaquerna, însă, problema cîștigului rezultat din vînătoare trebuie chibzuită bine pentru a stinge vrajba între beneficiari.
Deși situațiile sînt diferite, elemente din scenografia celor două narațiuni și chiar moduri ale spunerii care consună arată un fond de gîndire medieval comun. O anume unitate de gîndire și de comportament, de punere în poveste a gîndului pare probabilă, în pofida distanțelor geografice dintre Catalonia și Moldova.
Lectura romanului Blaquerna oferă destule surprize chiar și după mai bine de șapte veacuri de la conceperea textului.