AVALON. Manuscrisele nu ard

Istoriografia română s-a dovedit ingrată, şi nu o dată, atît faţă de anumite zone ale trecutului – rămase într-o penumbră compactă –, cît şi faţă de unii dintre autorii de odinioară prin care şi-a făurit, totuşi, fizionomia pe care i-o ştim. Pentru prima parte a afirmaţiei de mai sus se pot aduce destule exemple, dar acum mă voi referi la unul singur: scrisul şi istoria lui, devenirea culturală din vechime rămîn arealuri frecventate cu o lipsă de imaginaţie ştiinţifică uimitoare, bucurîndu-se, în cel mai bun caz, de demersuri pozitiviste (clasificări, descrieri, analize filologice) şi de prea puţine abordări dictate de o viziune inovatoare. Descinderile în depozitele cu manuscrise sînt rarisime, iar de 20 de ani încoace, de cînd nu mai există un numerus clausus în facultăţile de orice profil – putîndu-se studia atît pe locuri bugetate, cît şi cu achitarea taxelor prin resurse proprii –, noii experţi în frecventarea şi descifrarea izvoarelor par să se fi rărit, nicidecum să se fi înmulţit. Observaţii asemănătoare făcea şi patrologul Cristian Bădiliţă pentru domeniul în care se ilustrează, scrierile sfinţilor părinţi ai bisericii creştine nebucurîndu-se, nici ele, de o tratare mai puţin sporadică şi mai diletantă. În astfel de condiţii, apariţia unei cărţi […]