Apariția, în seria de autor Virgil Nemoianu, a volumului al cincilea, România și liberalismele ei. Tradiție și libertate (Editura Spandugino, București, 2016, 902 p.) aduce cu sine revelația unui publicist efervescent în cîmpul dezbaterii civice și chiar politice, în pofida distanțelor și a neangajării partinice în țara de origine. Criticul și teoreticianul bănățean stabilit de decenii în SUA s-a numărat printre cei care, îndată după schimbarea politică majoră din finalul anului 1989, au asumat ca pe o datorie și, totodată, ca pe o vocație ideea de a contribui la dialogul public din România, trimițînd, vreme de mai mulți ani, corespondențe de mare interes. Omul de litere nu și-a ascuns niciodată simpatiile de factură conservatoare și democrat-creștină. Dimpotrivă, le-a declarat onest, argumentîndu-le inteligent și convingător într-o atmosferă care, altminteri, era saturată de recriminări și de țipete isterizate, de suspiciune și de injustiție. Publicate în mod regulat sau, dimpotrivă, rapsodic, articolele lui Virgil Nemoianu vor fi suscitat, fără îndoială, un anume interes. Dar organizate în structura unei cărți, pe mai multe secțiuni distincte, adunate în jurul unor idei coagulante, ele iau parcă, astăzi, o nouă înfățișare, recomandînd unul dintre condeiele cele mai sagace și mai bine informate din ultimul pătrar de veac românesc. Fără îndoială, în aceasta au jucat un rol și formația filologică – ea permițîndu-i să scrie într-o limbă română cunoscută bine și perfect articulată din punct de vedere gramatical –, și ascendența bănățeană, pe care o revendică drept titlu de noblețe spirituală, odată cu apartenența la ethosul central-european, și ucenicia și maturitatea petrecute inițial la București, în medii stimulative intelectual și provocative, și anii americani, abundînd în contacte academice de substanță, în călătorii pe mapamond și, desigur, în lecturi formatoare.
Toate acestea se regăsesc în volumul menționat, el însuși alcătuit din alăturarea a două volume – dintre care primul tipărit inițial la Editura Institutului Cultural Român – care, cum am spus-o deja, fac bilanțul a circa zece ani de publicistică asiduă. „Astăzi consider că acești zece ani au fost ani pierduți“, mărturisește autorul. „De sfaturile mele prea puțini se interesau, influența exercitată a fost minimă. […] Totuși, am adunat în două volume aceste articole «pierdute», ca un fel de documentare a lui «ce-ar fi putut să fie»“
(p. 7). Dezamăgirea eseistului improvizat ca publicist nu se justifică, însă. Ceea ce s-a pierdut prin publicarea în presă se poate redobîndi prin punerea împreună între coperte de carte. Chiar dacă, între timp, prospețimea intervențiilor a dobîndit o alură estompată, făcînd loc privirii retrospective, lucrurile care se spun rămîn, în mare măsură, valabile. Nici nu ar avea de ce să nu fie astfel, cîtă vreme Virgil Nemoianu dezbate, de obicei, idei și atitudini, cărți și autori, tendințe și direcții, și nu evenimente mai mult sau mai puțin mondene.
Poziția de fond a scriitorului este în favoarea clară a pluralismului și a dialogului: „Punctele de vedere deosebite (în măsura în care nu sînt în chip evident absurde sau contrare realității măsurabile și empirice!) se completează, nu se contrazic. Realitatea e întotdeauna mai complexă decît o singură explicație individuală, oricît de bună ar fi aceasta. Explicația are două sau trei dimensiuni, în vreme ce realitatea are dimensiuni mult mai numeroase. Iată motivul epistemologic al oricărui soi de pluralism“, conchide V. Nemoianu. Nu este nevoie de studii filozofice specializate pentru a înțelege că are dreptate. Și, cum-necum, îi dă dreptate și pluralismul democratic, care, cu chiu, cu vai, tot luptă să se nască și să se perpetueze, curățindu-se, pe cît e cu putință, de impuritățile invazive, și pluralismul politic din țara noastră. Între timp, el a traversat două istorii postcomuniste: una „de capul lui“, alta în interiorul Uniunii Europene (unde se află deja de zece ani). Orice se poate spune, dar nu că evoluțiile românești ar stagna.
Ceea ce este reconfirmat în cartea de bilanț a lui Virgil Nemoianu este însă faptul că niciodată textele nu coboară în rigolele vieții publice, păstrîndu-se mereu într-o zonă a civilității și a ideației alimentate de contribuții substanțiale. Inspirate de lecturile universitarului și exprimînd mereu, măcar printr-o simplă nuanțare, o perspectivă personală, aducînd însă, nu rareori, și prospețimea unei gîndiri pe cont propriu, publicistica destinată agorei de către comentatorul avizat american, dar și român, își dezvăluie, pas cu pas, și altitudinile, și potențialul de frumusețe. Uneori, acesta din urmă ține de geometria demonstrațiilor, alteori de calitatea contemplării ideatice. Printre articole se regăsesc și cîteva studii care par fundamentale pentru mai buna înțelegere a spiritului public românesc. Menționez, dintre acestea, textul despre rolul și rosturile neoplatonismului în cultura română și pe cel despre ethosul central-european, regăsibil și în zonele de locuire românească din centrul și vestul țării. De reținut rămîn și lecturile empatice din cele mai neașteptate surse (Cei trei muschetari de Al. Dumas-tatăl îi apar astăzi ca o lecție memorabilă de filozofia istoriei, iar eroii romanului – „… exemplare inegalate ale opoziției, ajung să contribuie la victoria unui sistem raționalist, absolutist, ordonat și sistematic“, p. 679).
Virgil Nemoianu se mai descoperă, cu acest prilej, și ca unul dintre cei mai lucizi susținători români ai destructurării discursului istoriografic esențialist, nu doar în forma lui comunist-naționalistă, ca un limpede teoretician – en passant, dar suficient de convingător –, al necesității de a deconstrui versiunea despre trecutul propriu adoptată și popularizată anterior, dar încă puternică. Alteori, textul lui atinge cota filozofiei culturii, propunînd o reflecție mai scrutătoare și mai adîncă asupra noastră înșine: „Poate că toată comunitatea carpato-dunăreană a omis cîndva, în istoria ei, să efectueze deplin trecerea dintr-o cultură a «rușinii» într-o cultură a «vinovăției», saltul de la sancțiunea lui «nu se cuvine», «nu se face», «nu e frumos» la cea a sancțiunii morale, a binelui și răului bazate pe rațiune și lege“ (p. 302).
Mereu, convocarea la luciditate, permeabilitate, inventivitate și reinventare de sine este slujită, la V. Nemoianu, de o gîndire analitico-sintetică de zile mari. Lectura lui provoacă la dueluri ideatice. Se poate aștepta mai mult de la un autor?