Istoria scrisului istoric sau, cum i se mai spune, istoria istoriografiei – adevărată conştiinţă critică în mers a activităţii de recuperare scripturistică a trecutului, prin analiza contribuţiei celor care s-au ocupat cu aşa ceva şi au încercat să formuleze viziuni asupra vremurilor de odinoară, preocupîndu‑se şi de instrumentarul metodologic cu care au ajuns la acele reprezentări – este una dintre disciplinele moderne ale cunoaşterii care, deşi înrădăcinată încă în Antichitatea europeană, îşi reconfigurează continuu domeniul. Faptul acesta se întîmplă nu doar în virtutea noutăţilor în materie de instrumentar istoric (mai recent, de pildă, prin analizele genetice ale materialelor biologice recoltate din necropole etc.), ci şi prin readucerea în atenţie a numelor ignorate anterior sau prin reanalizarea operelor asupra cărora există deja puncte de vedere analitice, critice.
Romulus Cândea (7 octombrie 1886-23 ianuarie 1973) este numele unui astfel de profesionist al studierii trecutului care, anterior, a fost mai degrabă ignorat. Împrejurările vieţii lui, cu bune studii de specialitate în Occident, cu o ascensiune universitară la Cernăuţi şi la Sibiu, iar apoi cu traversarea dificilă a stalinismului, au favorizat, întîi, iar mai pe urmă au întîrziat studiul şi cunoaşterea aporturilor acestui intelectual la configurarea discursului istoriografic românesc interbelic. Pensionarea profesorului în 1947, ultim an al monarhiei în România şi final al unei ere de capitalism, făcînd loc acelei pax russa care a remodelat Europa în următoarea jumătate de veac, l-a scutit de multe neplăceri posibile, chiar dacă nu de toate.
Iniţiativa restauratoare a criticului literar, a romancierului şi a universitarului Mircea Tomuş, stabilit după pensionare la Avrig, a condus la apariţia florilegiului de Studii şi articole (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015, 352 p.) al lui Romulus Cândea, avrigean el însuşi, într-o selecţie comprehensivă. Ea vorbeşte atît despre perioada de maximă productivitate într-ale scrisului, pe care Cândea a marcat-o, îndeosebi prin colaborarea la periodice precum Candela, cît şi despre arealul tematic frecventat de istoric. Temele predilecte sînt cele ale unui istoric al Bisericii, situat pe poziţii confesionale răsăritene, greco-ortodoxe, dar informat atent şi cu privire la catolicism, pe care nu îl evită ca subiect ştiinţific, dedicîndu-i, cu mai multe prilejuri, atenţia sa. Cel puţin la fel de importantă ca sferă de interes s-a dovedit însă, pentru profesorul din Avrig, lupta naţională a românilor în secolul al XIX-lea.
Volumul se încheie cu o lecţie de pură istorie a istoriografiei, susţinută pe 30 octombrie 1941 şi intitulată Introducere în ştiinţele istorice, unde, într-un parcurs sintetic, universitarul Romulus Cândea parcurge principalele contribuţii filozofice la înţelegerea istoriei şi a misiunii istoricului, observînd apoi că „Istoricul trebuie să fie, înainte de toate, un erudit şi un om cu învăţătură largă în toate domeniile auxiliare ale istoriei, şi avem foarte multe. Dar un istoric nu se poate mărgini numai la erudiţie, la editarea de texte, la judicioase critici de documente. Istoricul adevărat trebuie să privească fluxul istoriei dintr-o perspectivă largă, trebuie să aibă darul expunerii, al coordonării şi al unificării, dar, mai presus de toate, darul, atît de rar, de a plasticiza trecutul, de a-l învia, de a ne prezenta o epocă şi oamenii ei ca pe ceva viu, nu ca pe ceva scos din cartoane colbăite, ci ca ceva ce a fost reintegrat în viaţă. Darul acesta de divinaţie, de reconstituirea a vieţii din trecut, cu ajutorul ştiinţei, dar şi al puterii de imaginaţie, este foarte rar şi uneori şi primejdios. […] De aceea, istoricul, care poate îmbina erudiţia şi obiectivitatea cu frumuseţea expunerii capabilă de a evoca în fîşii vii şi luminoase viaţa din trecut, istoricul acesta, da, – pe istoricul acesta l-a sărutat pe frunte neîngăduitoarea şi exigenta muză a istoriei, Clio“ (p. 351).
Congener cu Ioan Lupaş şi cu Al. Lapedatu, apropiat prin orientarea spirituală şi prin anii de ucenie în proximitatea lui Karl Lamprecht de Nicolae Iorga, istoricul transilvănean Romulus Cândea împărtăşeşte cu vîrfurile generaţiei lui orientarea teoretică romantico-pozitivistă, aliniindu-se celor care fac din istoric, deopotrivă, „un uvrier şi un artist“, cum spunea Haşdeu. Salutînd aspiraţia contemporană către mai multă precizie şi punere în valoare a documentelor istorice, către familiaritatea cît mai intimă cu disciplinele auxiliare ale istoriei, el nu ezită, totuşi, să creadă că, din moştenirea teoretică a Antichităţii, credinţa în inspiraţie şi în capacitatea divinatorie (de intuire, adică, a spiritului unei epoci) nu-i poate lipsi nici astăzi celui care încearcă o reconstituire, o retrospectivă.
Deşi nu lipsesc analizele istoriografice ale tendinţelor şi ale traseelor personale ale istoricilor din perioada respectivă – după cum o vădesc sintezele lui Al. Zub despre Istorie şi istorici în România interbelică (1989) sau cea a lui Frederick Kellogg, O istorie a istoriografiei române (1990) –, istoriografia noastră dintre războaie se cuvine receptată astăzi la nivelul noilor restituiri şi al înnoirilor conceptuale pe care le suportă. Studiile despre ortodoxie şi despre catolicism ale lui Romulus Cândea trebuie aşezate alături de istoriile Bisericii scrise de alţi confraţi (N. Iorga, I. Lupaş, Silviu Dragomir,
C. Auner ş.a.). Concepţia lui istorică se împleteşte cu orientarea civică şi politică, firească în epoca împlinirii unirii teritoriilor româneşti, care privilegia evidenţierea aporturilor româneşti la crearea prezentului, a zbaterii naţionale şi bisericeşti pentru accederea la deplina creare a unor cadre de viaţă statală românească. În fond, se continua elanul constructiv de stat şi de naţiune al secolului anterior, temperat drastic abia de evidenţa eşecurilor dictatoriale interbelice de extremă dreaptă şi de ascensiunea brutală postbelică a comunismului sprijinit de dominaţia sovietică.