Avalon. Tentația geograficului

  • Recomandă articolul

Și totuși: de ce rămîne Hasdeu un mare istoric? Desigur, pentru că, în tot ceea ce face, păstrează sensul totalității. Chiar să vrea, n-ar reuși altfel. Firea lui exaltată, aspirația nestăvilită către perfecțiune și educația dobîndită îl îndeamnă să se avînte cu gîndul pe cele mai înalte culmi cu putință. Niciodată în văi sau la șes.

Proiecția în ideal pînă și a pedestrei munci de editor de documente, rigoarea îneplinirii ei trimit direct la veacul erudiției colective, cînd Du Cange își imortaliza numele pe coperta unui inegalabil dicționar și cînd apăreau uimitoarele Centurii de la Magdeburg. Pe drept cuvînt văd cercetătorii mai noi în Arhiva istorică a României o realizare de excepție a istoriografiei naționale din epocă. Această publicație își propunea – orgolios – „a reproduce, cu timpul, treptat, unul cîte unul, toate [s.m.] documentele inedite sau publicate privitoare la istoria română, de la epoca cea mai veche și pînă la anul 1800 exclusiv“ (din Introducerea lui Hasdeu la vol. 1, București, 1865, p. 2). Altfel spus, Archiva… trebuia, nici mai mult, nici mai puțin, decît să epuizeze izvoarele documentare ale istoriei noastre.

Uneori, simpla enunțare a unei idei, formularea corectă a unei probleme valorează cel puțin tot atît cît munca de cercetare propriu-zisă într-un cîmp de probleme strict circumscris. Îmbrățișînd cu o privire largă orizontul științei trecutului, Hasdeu a știut să se ridice la intuirea punctelor de atac oferite prioritar investigării. Cu un instinct de mare acuitate, marele savant se orientează ca un adevărat strateg pe harta vremurilor, asociind ambițiilor lui de cuceritor un talent neîndoielnic. Istoria critică a românilor (1872) este o mărturie vie a felului cum erudiția, încrîncenarea cunoașterii și înzestrarea naturală pot conlucra în unele – vai, atît de rare! –, fericite, cazuri.

Se poate face astăzi o comparație între Hasdeu cel din Istoria critică… și un alt mare istoric, dar aparținînd secolului nostru și provenind dintr-o altă arie culturală. Este vorba despre Fernand Braudel, autorul faimoasei sinteze istorice Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Izbește de la bun început strategia organizării celor două lucrări, adică exact construcția cărților – ceea ce ține de puterea creatoare a autorilor, de capacitatea lor de a domina mormanul uriaș de material istoric aluvionar, amenințînd cu revărsarea. La Hasdeu, volumul I și al II‑lea cuprind patru studii, tratînd Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acțiunea naturei asupra omului și Reacțiunea omului contra naturei. Mai departe, istoricul român n-a mers, lăsîndu-se antrenat de alte proiecte. Fernand Braudel își organizează, și el, materialul în mai multe părți (trei): Rolul mediului, Destine colective și mișcări de ansamblu și Evenimentele, politica și oamenii. Schema de abordare prezintă similitudini frapante. Căci primele trei studii ale lui Hasdeu, adică materia primului volum al Istoriei critice…, se înscriu în aceeași arie de investigație ca prima parte a Medi­teranei… braudeliene.

Hasdeu nu a făcut un secret din caracterul gigantic al tentativei lui: „Ne-am înțeles misiunea pe o scară colosală. Tot ce ne îngrozește este ca nu cumva munca și voin­ța să fie covîrșite prin sărăcia puterii“1. Nu s-a temut, deci, nici să-și mărturisească temerile că s-ar putea ca anvergura cărții să-i depășească puterile. El și-a așezat însă strădania sub semnul mitului constructorului așa cum l-a purtat de-a lungul secolelor legenda populară românească și din partea central-răsăriteană a Europei: „Cine știe dacă Meșterul Manole nu va cădea de pe schele“.

Un cercetător din perioada interbelică, Corneliu Crăciun, a căutat să reconstituie ceea ce a crezut că trebuia să fie Istoria critică, dacă proiectul ar fi fost finalizat. Primele două volume ar fi urmat să alcătuiască primul tom, Istoria teritorială a Munteniei. Tomul al doilea, Istoria etnografică a Munteniei, „trebuia să arate cum s-a născut naționalitatea română din amestecul diferitelor neamuri care au invadat cuprinsul Daciei lui Traian“ („Structura naturalistă a Istoriei critice a lui B.P. Hasdeu“, în Revista Fundațiilor Regale, nr. 10, 1941, p. 116). Într-o anumită măsură, problematica sintezei hasdeene s-ar fi suprapus, deci, celei puse în discuție de Braudel în partea a doua a cărții lui. În fine, tomul al treilea, Istoria ierarhică a Munteniei, pare că ar fi corespuns, măcar în parte, aceleiași părți secunde braudeliene.

Asemănările, cîte sînt, le-aș explica printr-un mod similar de a gîndi istoria. Rezultatul este viziunea de o altitudine indiscutabilă, recunoscută lui Braudel datorită tenacității cu care și-a argumentat-o factologic, refuzată lui Hasdeu din pricina nefinalizării lucrării proiectate la dimensiuni atît de neobișnuite în cultura noastră. Se uită însă că, între Hasdeu și Braudel, s-au scurs o sută de ani. Se face abstracție, implicit, și de condițiile de documentare și de muncă ale istoricilor. Oricum, dincolo de toate posibilele puncte divergente – la nivelul concepției, la cel metodologic etc. –, rămîne un fapt cert înrudirea structurală, de esență, a românului cu francezul. Doar atît, și tot nu ar fi puțin. Contemporanul lui Fernand Braudel, Gh. I. Brătianu, publica La Mer Noire fără a fi vorba despre o influență franceză asupra istoricului din Carpați.

Lucrurile sînt însă departe de a surprinde o influență franceză asupra istoriografiei române moderne și contemporane, ca și de recursul la o explicație prin simplă coincidență. De fapt, atît demersurile istoricilor francezi, cît și cele ale românilor s-au alimentat de la o tradiție intelectuală și istoriografică în vogă încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: aceea reflectată în operele britanicului Henry Thomas Buckle. Autor al unei Istorii a civilizației în Anglia (1857, 1861), Buckle s-a preocupat de caracteristicile civilizației engleze, încercînd să formuleze condiționările acesteia. Printre cele exterioare se numărau clima, solul, hrana și aspectele naturii și lor li se datorau progresele vieții intelectuale. După cum spunea autorul, primele trei o influențau indirect, determinînd „acumularea și distribuția bunăstării, iar ultimele influențînd direct acumularea și distribuția gîndirii“.

Așa cum este un lucru bine cunoscut că Hasdeu a citit și a dialogat cu lucrarea lui H. Th. Buckle, la fel se știe și faptul că Nicolae Iorga și Gh. I. Brătianu s-au delectat, fiecare la vremea lui, cu volumul lui Henri Pirenne despre Mahomed și Carol cel Mare. Dar lecturile care făceau din interesul pentru geografie o sursă de idei și un laborator pentru explicarea devenirii istorice au fost abundente și în Franța, unde generația istoricilor de la revista Annales de mai tîrziu a deprins foloasele acestei conexiuni din multiple izvoare.

Văzînd, în rîndurile de mai sus, în Hasdeu corespondentul descoperitorului „duratei lungi“, rămîne să se dea conținut acestei situări a istoricului român, prin sondaje temeinice și imaginative, așa cum merită.

 

 

  1. B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, prefața scrisă la București în 20 martie 1872.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13245 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }