Într-un moment mai degrabă secătuit de inițiative demne de interes în materie de teoria istoriei, Ileana Vesa, universitară orădeană din tînăra generație, filolog de formație, cu un titlu doctoral obținut pe baza tezei transformate apoi în cartea despre care scriu aceste rînduri, se dedică unui domeniu sensibil și nou: discutarea critică a tendințelor recente din domeniul medievisticii. Evul Mediu postmodern (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015, 237 p.) a obținut Premiul de Debut al filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România pentru calități care țin de noutatea abordării, de calitatea informării, și nu în ultimul rînd, de contribuția personală la înțelegerea subiectului.
Aparent titlul nu este decît un ecou al modelor anilor 1980 și 1990, marcînd triumful paradigmei postmoderne și în cercetarea din România vizînd medievistica. Trebuie spus că acest din urmă domeniu, părînd a fi multă vreme rezervat istoricilor, s-a deschis, în ultimele decenii, tot mai mult și către alte perspective conexe istoriei. Avem, astfel, o echipă de medieviști clujeni foarte activă în domeniul transpunerii și comentării de contribuții speculative medievale în jurul lui Alexander Baumgarten, după cum există și o medievistică a filologilor din mai tinerele generații (Laura Mesina de la București și, acum, Ileana Vesa însăși).
Cartea autoarei bihorene este un eveniment prin însuși contrastul instituit din titlu între epoca cercetată și paradigma postmodernă aplicată acesteia. În paginile volumului se face, de fapt, muncă de explorare teoretică, stabilindu-se reperele teoretice semnificative pentru temă, dar și operă critică, prin evaluarea celor mai semnificative dintre acestea. Cum, la origini, Evul Mediu a fost o etichetă renascentistă lipită paușal pe ușa care ducea la secolele ce despărțeau Antichitatea clasică de Renaștere, fără a satisface necesitatea unei definiri mai riguroase a conținuturilor, în decursul secolelor care au urmat, noțiunea și-a modificat și și-a diversificat spectaculos referința. Pe de altă parte, efortul reflexiv al secolului al XX-lea și al începuturilor veacului următor a condus la expandări și emergențe impresionante prin varietate și dimensiunile asimetrice, stîrnind o legitimă atenție. De la abordările canonice, pe bază de texte și mărturii arheologice ori venind dinspre imagologie, la „migrările“ către sfera literaturii SF de tip fantasy și înspre jocurile pe computer, prezența Evului Mediu a ajuns să necesite elucidări noi, la zi.
Ileana Vesa le întreprinde cu o mînă sigură, într-o stilistică academică în care atenția către o împărțire a frazelor în propoziții mai simple ar fi contribuit la obținerea unui plus de lizibilitate și de atractivitate a textului. În ceea ce privește însă conținuturile propriu-zise, contribuția sa indică un spirit critic stăpîn pe mijloace, o bună și utilă erudiție, un spirit selectiv în mod salutar în materie de alegere a surselor și o vie curiozitate intelectuală. De mare utilitate este evidențierea aporturilor semnificative la discuția despre Evul Mediu, de la Richard Utz la Johann Huizinga și Umberto Eco, trecînd prin Francis G. Gentry și Ulrich Muller. Se detașează imediat evidența relativismului de viziune al tuturor autorilor aduși în discuție, ca rezultat al expansiunii „medievalităților“ în afara cîmpului lor originar de referință sau, și mai sigur, al luării la cunoștință a acestora. (Cum se știe, priza de conștiință reprezintă, îndeobște, în modernitate – iar din acest punct de vedere varianta ei tîrzie nu face excepție – consfințirea existenței unei distanțe critice și, totodată, nașterea unei posibile noi discipline. În cazul de față, respectiva disciplină s-ar putea numi teoria medievistică postmodernă.)
După Richard Utz, caracteristice epocii mai noi din studiul Evului Mediu sînt trei orientări: cea consacrată de filologi pe baza explorării documentelor; cea neo-filologică, atentă la redimensionarea patrimoniului documentar medieval prin utilizarea tehnicilor și depozitelor electronice; și adepții studiilor de caz, de la istorici la politicieni și artiști, unde Evul Mediu devine resursă pentru manipulări și interpretări ce merg de la cultura populară la „injectarea“ materialului cu sensuri utile prezentului imediat. Norman Cantor, în schimb, observă alt decupaj: cel care face obiect de studiu din continuitățile medievale și cel care caută tocmai alteritatea, diferența în lumea revolută medievală. Francis G. Gentry și Ulrich Muller înglobează în viziunea lor receptarea productivă a medievalului, prin rescrierea liberă, creatoare a acestuia; receptarea reproductivă – înnoirea fidelă a originalelor prezervate – și receptarea politico-ideologică (manipulare ce apărea și la Utz). Umberto Eco înregistrează, la rîndul lui, nu mai puțin de zece înțelesuri ale Evului Mediu, mărturie – subliniază autoarea – a relativismului conceptual și a fragmentării multiple a medievismului (Evul Mediu pretext, revizitarea lui ironică, valorizarea barbarismului medieval, romanicul preluat în ludicul computerizat, medievalitatea perenă sub raport filozofic, emfatizarea lui identitar-națională, decadentismul intelectual medieval valorizat în modernitate, reconstrucția filologică a evenimențialului medieval, Evul Mediu ca tradiție ocultă și, în sfîrșit, medievalitatea milenaristă).
Probabil că viziunea lui Richard Glezjer despre adevărul asupra Evului Mediu ca totalitate a genurilor, teoriilor și afirmațiilor care își dispută interpretarea acestei epoci este cea mai comprehensivă, chiar dacă nu și cea mai adecvată (căci ea poate da o imagine asupra reflectării actuale, plurivalente și proteiforme, a vîrstei mijlocii a istoriei, nu asupra adecvării la epocă, ca atare).
Deschiderea operată chiar și prin simpla trecere în revistă a unor asemenea contribuții justifică, fără îndoială, o discuție despre teoria medievistică postmodernă și îi rezervă Ilenei Vesa un loc de pionieră în această zonă de interes, măcar pentru România.