Aventurile lui Nicolae Vaschide, în transpunere de Mircea Cărtărescu

Capitolul 37 al Solenoidului cărtărescian se citeşte ca-n vis. Imaginat străbunic al unei colege de-ale naratorului, pionierul psihologiei experimentale Nicolae Vaschide trece prin probe şi peripeţii de basm decadent-hipermodern, pornit să cucerească tărîmul viselor. De la aventurile onirice infantile luate drept realităţi la adolescenţa dandy sfîrşită cu pătrunderea în oglindă, pînă la aventura autodidactă şi la ţelul de aflare a visului revelator; apoi întîlnirea cu Alfred Binet şi mutarea la Paris, debutînd cu iniţierea în confreria Oniromanţilor şi culminînd cu şirul aventurilor împărtăşite prin prostituata Chloe; întoarcerea acasă, pentru a-şi găsi fetiţa în craniul unui gigant, ce devine proiector de onirotecă pe cerul nocturn; dispariţia lui Vaschide, în prăpastia unui ultim vis. Urmează o lectură imanentă, care să înnoade legăturile cu restul cărţii: alter-ego naratorial într-o metaficţiune istoriografică, prin melanjul de autoreflexivitate, intertextualitate şi pretenţia de verosimilitate.

„Visa deliberat şi cu metodă“

Paginile dedicate de Mircea Cărtărescu lui Nicolae Vaschide, în Solenoid, funcţionează foarte bine şi ca o nuvelă fantastică de sine stătătoare. Le putem considera un vîrf de realizare estetică al acestei cărţi inclasabile şi – nu mă feresc s-o spun – inegale. Dar nu asta e-n discuţie. „Nicolae Vaschide visa mult, mai mult decît orice om care trăise vreodată, visa deliberat şi cu metodă.¹“

Avem de-a face cu o naraţiune aparent improvizată, în care nu se acordă prea mare atenţie formei literare. Personajele, destul de numeroase, apar simplificate, evenimentele sînt ieşite din comun, extraordinare cu alte cuvinte, accentul fiind pus pe intrigă, în cadrul căreia protagonistul (adevărat erou al propriei sale vieţi) nu e caracterizat decît de peripeţiile – onirice – prin care trece, şi nu are o complexitate psihologică bătătoare la ochi, după cum nici realismul contextului în care se desfăşoară întîmplările nu pare să fie o miză reală. Adică tot atîtea trăsături ce fac din capitol un roman de aventuri în mic.

După cum voi arăta pe parcurs, cuvîntul „aventură“ apare el însuşi consemnat ca atare de cîteva ori de-a lungul textului. Afirmaţia lui Marius Chivu, care vede în volumul integral „un blockbuster narativ: o epopee plină de compasiune şi tragism”, e perfect potrivită şi redusă acestei părţi, cronicarul observînd excelent apoi că „istoriile celor doi Nicolae, Minovici şi Vaschide, personaje reale cu biografii ţesute în ficţiunea cărtăresciană, seamănă cu ceea ce face E.L. Doctorow în Ragtime“². Romanul menţionat reprezenta unul dintre modelele pentru metaficţiunea istoriografică, aşa cum a definit-o Linda Hutcheon în Poetica postmodernismului: drept „acele romane […] care, pe de o parte, sînt intens autoreflexive, iar pe de altă parte, se revendică, paradoxal, de la personaje şi evenimente istorice³“ – pentru a le reinterpreta, reinventa, rescrie după bunul plac al autorilor; aşadar o combinaţie de micime autoreferenţială, care în cazul lui Mircea Cărtărescu închide totuşi o lume individualist-personală după model neoromantic, şi pretenţia unei biografii documentate sau mărturisite de altcineva.

Filtre deformatoare

Istoria lui Vaschide are o verosimilitate clădită şi minată prin cel puţin trei filtre deformatoare, ca de tot atîtea vise: naratorul, profesoara de matematică Florabela, care la rîndul său, e strănepoata savantului, respectiv fata, Alesia. Despre naşterea personajului, vocea naratorială poate afirma că aflase „din spusele Florabelei şi din vagile mele cercetări ulterioare (am pierdut cîteva după-amiezi la Biblioteca Naţională căutînd faimoasa lui carte Somnul şi visele, publicată-n 1911⁴, din a cărei prefaţă am adunat cîteva date mai curînd nesigure şi interpretabile), în 1875, la Buzău, în timpul unui vifor care-ncununase una dintre cele mai grele ierni de care se pomenise“. Ştim azi că Nicolae s-a născut pe 5 decembrie 1873, în familia unui renumit negustor buzoian – de brînzeturi, în roman –, pe nume State Vaschide. Însă, dacă ne străduim, la rîndul nostru, să dăm de el, vom observa că respectivul paratext⁵ nu prea elucidează biografia celui în cauză. Iar fabulaţia va continua la fel de nestingherit în raport cu presupusa şi mult mai modesta realitate, dînd rezultate maxime.

Ca prim element de basm „postmodern“, putem menţiona probele iniţiatice prin care viitorul om de ştiinţă trece de mic copil. După ce mai întîi vorbeşte „greu şi tîrziu“, afazia micuţului Nicu se transformă într-o îngăimare în dodii, amestecată, cu totul deosebită de a fraţilor săi, „de parcă lumea pe care el o vedea n-ar fi fost şi-a lor“, întrucît bălmăjelile se dovedesc a fi relatări de vise (mama împleteşte un pulover „din maţe de porc“, sora naşte un al doilea soare etc.). Drept urmare, băiatul va fi „tăinuit“ acasă, nefiind dat la şcoală pînă la zece ani. Între timp, va continua să le povestească părinţilor „aventurile [s.m.] lor din noaptea precedentă“, ba mai mult, cei din jur observă că ştie să scrie şi să citească, „mai bine decît orice copil de vîrsta lui“, devorînd inclusiv „cărţi de poveşti şi de aventuri [s.m.]“. Pînă la urmă, e înscris direct în casa a IV-a. După doi-trei ani, „colegii lui […] se pomeniseră cu foi mari […] acoperite de desene înscrise-n pătrate“, de fapt, nişte „poveşti desenate, în care unul şi-acelaşi personaj trecea prin infinite aventuri [s.m.]“, cel mai probabil tot inspirate de visele astfel ilustrate. Însă, deşi ajunge treptat o legendă vie a şcolii, cum familia se mută în capitală, Nicolae va fi înscris la Liceul „Sfîntul Sava“.

Aici, naraţiunea face să intervină un al doilea filtru de veridicitate – cel dintîi fiind, să ne reamintim, însuşi naratorul: „Bunica Alesia […] povestea de multe ori, pe cînd nepoata o vizita [|] la schit, că străbunicul fusese în adolescenţă unul dintre scrîntiţii faimoşi ai Bucureştiului“, extravaganţa lui fiind mai curînd vecină cu „decadentismul şi dandysmul pe-atunci în floare în Occident decît cu mahalagismul apoplectic bucureştean“, în plus, anunţînd „bizareria asumată a suprarealiştilor“. Portretul schiţat, plin de excentricităţi care mai de care mai elucubrante, pare o pastişă hiperbolică făţişă – de vis adolescentin suprapus peste lumea reală –, după cazul Baudelaire. Totul întrece orice măsură odată cu tatuajele de pe capul ras, continuate de-a lungul şirei spinării: în momentul cînd îşi observă vertebrele multicolore acasă, aşezat cu spatele la oglinda de pe uşa şifonierului şi privindu-le într-o altă oglindă, ţinută în mînă, protagonistul resimte „un fel de plăcere extatică“, îşi dă capul pe spate şi pătrunde în apele oglinzii, „astfel încît Vaschide se contopi pentru un minut ce-i păru secole de-a rîndul cu împărăţia visului“. Din acest moment, kairotic de-a dreptul, adolescentul înţelege că „adevărata cale duce către interior“.

Pentru că metaficţiunea istoriografică presupune o doză deloc neglijabilă de intertextualitate, tocmai pentru a face vizibilă dependenţa literaturii şi a adevărului istoric de aluziile culturale sau, mai bine zis, de istoria discursului, această intruziune într-un spaţiu specular tipic reprezintă un prilej pentru autor să ne arunce în apele unui citat fabulos. Nu e vorba nicidecum despre vreo referinţă la Alice în Ţara din Oglindă, ci despre revalorificarea unui pasaj obscur din jurnalul lui Franz Kafka, transcris deja în debutul unui întreg capitol, pe care Mircea Cărtărescu i-l consacră în Solenoid⁶, urmînd să considere această notaţie, aparent pasageră, nici mai mult, nici mai puţin decît chintesenţa ideii de literatură:

„Stăpînul viselor, marele Isachar, era aşezat în faţa oglinzii, cu spinarea lipită de suprafaţa ei, cu capul mult răsturnat pe spate şi cufundat adînc în oglindă. Atunci a apărut Hermana, stăpîna amurgului, şi s-a topit în pieptul lui Isachar, pînă cînd a dispărut cu totul acolo.“

Autosubminatoare peste cîteva rînduri, vocea naratorială va recunoaşte – şi pe bună dreptate – că „nu e nevoie de-o mie de pagini ca să scrii o psihodramă, ci de cinci rînduri despre Isachar şi Hermana“. Referindu-se la fragmentul citat, James Whitlark vine cu următoarea aserţiune: „Kafka’s «persona» in the Jungian sense, his total adaptation to life, was sane and relatively successful, well-satisfying his employers, but his literary personae are enmeshed in personal myth“⁷, eseistul arătînd mai departe că asistăm la o identificare între Kafka şi respectivul stăpîn al viselor, pe cînd Hermana ar fi tatăl Hermann fuzionat cu figura maternă.

Arpentor al tărîmului oniric

Asemenea lui Kafka, scriitorul numaidecît absolut, Mircea Cărtărescu îşi creează un mit personal, chiar în accepţiunea psihocritică propusă de Charles Mauron⁸, dar un hipermit, fiindcă reciclat şi dînd impresia de artificial. Lucrurile se complică teribil, dacă ajungem să ne gîndim că putem pune semnul egalităţii – desigur, la modul imaginar – între Isachar, Vaschide (în repetate rînduri supranumit „stăpînul viselor“) şi narator (alter ego‑ul negativ al autorului însuşi, la fel cum savantul din carte rămîne o alternativă pentru cel real). În capitolul menţionat, protagonistul Solenoidului se priveşte în oglindă o noapte întreagă sub chip de femeie, şi crede că înţelege fragmentul kafkian, recunoscîndu-şi feminitatea şi afectivitatea. Dacă ne întoarcem acum la istoria lui Nicolae Vaschide, trimiterea spre Kafka va fi reluată cînd personajul adoarme pentru întîia dată alături de Chloe, „ea topindu-se-n pieptul lui, el adîncindu-şi capul, mult dat pe spate, în oglinda visului“.

Autodidact în psihologie abisală, tînărul urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie⁹, lucrează noaptea şi se dedică studierii viselor. Află, de pildă, că în accepţiunea lui Chalcidius, filozof latin din secolul al IV-lea, visele se împărţeau în trei mari categorii: mai întîi cele originare din sufletele inferior, sublunar (somnium sau phantasma – datorate impresiilor exterioare şi rămăşiţelor mnezice), respectiv superior, extramundan (visum sau oneiros – enigmatice şi labirintice); apoi, cele trimise de îngeri (admonitio) sau demoni (chrematismos), care te bîntuie mult timp; în sfîrşit, orama, visul suprem, revelatoriu, esenţial, „mai adevărat decît realitatea“, ce-ţi oferă posibilitatea evadării şi prin care, „enigma, devenită hiper-enigmă, se dezvăluie sufletului cu o limpezime halucinantă“. Vaschide îşi va dedica întreaga viaţă căutării lui, într-o questă funambulescă. Aventurierul personaj nu încarnează aşadar nicidecum arhetipul eroului solar, ci mai degrabă pe al celui lunar-saturnian, fiind predispus oarecum fiziologic¹⁰ la destinul de arpentor al tărîmului oniric.

Numai că, să fim la rîndul nostru de acord, cu visul şi cu cei care aspiră la cucerirea lui, „ca să ajungi să-l trăieşti lucid, să-l poţi manipula cu propria minte şi, mai cu seamă, să scapi viu şi nevătămat din fantastica aventură [s.m.], trebuia să trăieşti într-un oraş de vis“. Cum Bucureştiul nu poate nici pe departe aspira la un asemenea titlu, hazardul aranjează lucrurile şi se produce întîlnirea hotărîtoare dintre Vaschide şi idolul său Alfred Binet, venit să conferenţieze tocmai de la Paris. Oferindu-se voluntar pentru un test de inteligenţă, Nicolae dinamitează toate aşteptările psihologului, fiind recunoscut ca oniromant şi oferindu-i-se o bursă în Oraşul Luminilor, „singurul loc de pe pămînt în care puteai ajunge la orama“.

Începînd cu 1985, urmează doi ani pe care noul discipol îi petrece în cadrul Laboratorului de Psihologie Fiziologică de la École des Hautes Études. Iar aventura ştiinţifică pariziană va culmina cu iniţierea în confreria Oniromanţilor. Astfel, după ce mentorul Binet îi expune marile virtuţi de visător în faţa unui juriu cu feţele mascate, Vaschide trebuie să treacă printr-o probă de foc, pe sub fundaţiile Sorbonei, unde va dormi gol şi vertical în bazinul cu apă călduţă, păstrîndu-şi doar capul deasupra, în beznă, cu cinci oniromanţi¹¹ ce plutesc pe spate, în jurul său, pentru ca dimineaţa să-şi transcrie cu toţii visele; neofitul se considera admis dacă ele coincideau măcar pe jumătate. În logica intrinsecă a romanului, această experienţă onirică împărtăşită nu putea decît să reuşească, fiindcă Nicolas îşi transmite visul inconştient, printr‑un element uşor SF: „Bentiţele de lumină aurie […] se-ntindeau de la mintea sa spre minţile înconjurătoare“.

Din cauza misoginismului grupării, care nu admitea în rîndurile sale femei, fapt coroborat cu credinţa lui Vaschide în caracterul feminin al visului, dar poate şi cu faptul că, la rîndul său, avea anumite trăsături feminine, se va produce însă căderea sa din graţiile bizarului grup. În plus, mai departe lui Mircea Cărtărescu nu-i poate scăpa prilejul să facă o nouă trimitere intertextuală: cercetătorul e interesat mai cu seamă de visele „savantelor plăcerii“ întrucît, la fel ca pentru Blaga, „raiul e luminat de flăcările iadului“. Vaschide visează la modul comun, colectiv, împreună cu – opus visului pur narcisiac, dindărăt –, lăsîndu‑se înfăşurat în viziunile nocturne ale femeilor străzii „ca într-o plasă aurie de fire de păianjen, conectată la mintea lor captivă, conectată la mintea lui nesătulă. […] În centru era ţeasta lui de stăpîn al viselor, în jurul ei erau sute de cranii de visătoare“. Altfel spus, biografia ficţională ne spune că Nicolae Vaschide „experimentase fericit, în chilia sa, plăcerile sexuale şi visele, atît de strîns înrudite-ntre ele“; Adina Diniţoiu trasează raportul de cauzalitate cu fiecare beneficiară a experimentului, dus la capăt de către psiholog, „pentru ca, trecînd prin voluptatea trupească, să ajungă în mintea ei şi să-i cunoască visele¹²“. Paradoxal, dacă am lega cele două realităţi, reală şi romanescă, faptul menţionat confirmă valabilitatea unui domeniu de cercetare în care nişte psihologi contemporani fac studii serioase: „Les analystes du couple [!] ont montré que dans les rêves des deux partenaires […] certains contenus des rêves concernent directement le couple et que dans le rêve d’un sont présents des contenus que l’autre met en acte dans sa vie quotidienne¹³“.

Apoi, printr-un nou detur în lumea basmului „postmodern“ cu rădăcini romantic‑eminesciene, în deambulările sale onirice, bărbatul ni se prezintă drept un personaj „înfăşurat în manta-i, [care] aluneca, asemenea străvechiului rege Tlá, prin labirintul subpămîntean al vieţii sale nocturne“. Numai că templul acesta oniric are încăperi deocamdată secrete: „Doar într-una dintre camere nu avea îngăduinţă să intre, fiindcă ştia că acolo, închis într-un butoi cu doage de oţel şi legat în lanţuri groase ca mîna, aştepta un monstru înfricoşător. Căci nu există castel fără o cameră interzisă, acolo unde sălăşluieşte cel mai insuportabil obiect din cosmos: adevărul“. Caracterul esenţialist al acestei afirmaţii cere numaidecît o poziţionare jungiană, pe care o vom vedea la lucru în continuare.

Întîlnirea cu prostituata Chloe va desăvîrşi aceste căutări de la un punct arhetipale, odată cu transformarea visului împărtăşit într‑unul repetat şi continuat, reluat şi mereu dus mai departe, recunoscut pînă la urmă ca fiind cel suprem. Desfăşurat într-o sală circulară gigantică, orama înglobează „viforul emoţional“, „spaţiul psihic al obsesiilor şi fobiilor“, visătorul acesta absolut ajungînd să-şi contemple adevărul său propriu sub forma unui băieţel „de vreo cinci ani“, care va tăia cu dinţii cordonul ombilical dintre mamă şi fetiţa născută pe pat lîngă el; în deplin acord cu conceperea sa castă înainte cu trei sute de nopţi – desigur, tot în vis –, micuţa se va înălţa în aer dispărînd la fel de natural pe cît apăruse pe lume. Momentul poate fi considerat, în accepţiunea lui Carl Gustav Jung, atingerea sinelui, petrecută în centrul sacru al unui palat interior. Bizar e că, după ce îşi dă seama că „se află pe celălalt tărîm“, în loc să profite la maxim de luciditatea intra-onirică, de visul conştientizat ca atare, total neintuitiv şi cumva ratat ca scriitură, Vaschide hotărăşte nici mai mult, nici mai puţin decît că „e timpul să se trezească“.

„Emoţii copleşitoare, nesăpînite, fără chip“

Nemaigăsindu-şi partenera în realitate, pentru protagonist începe un an de rătăcire prin Paris, în care se va dedica operei sale ştiinţifice, al cărei rezultat major va fi descoperirea că „visele nu sînt imagini, ci emoţii copleşitoare, că emoţiile nestăpînite, fără chip, de multe ori fără nume, se-mbracă-n mantia spaţiului vizual, în scene şi personaje“. Prin urmare, aserţiuni anterioare cel puţin chestionabile (visele drept „locul geometric unde sexul se aliază cu creierul, scoţînd inima de pe eşichier“) sînt – căci trebuie să fie – reevaluate hipertextual („inima, izgonită din centrul lumii, dintre sex şi creier, şi azvîrlită la gunoi ca o nemaipurtată zdreanţă romantică, se-ntorcea în psihodramă ca adevăratul motor al ei, ascuns sub eşichier“). Lăsînd la o parte întrebarea referitor la ce are în fond inima cu emoţiile (care vin mai degrabă din plex), dincolo de un neoromantism care ameninţă la fiecare pas cu desuetudinea¹⁴, trebuie să recunoaştem că în acest punct personajul se apropie cel mai mult de persoana reală. Somnul şi visele se încheie tocmai cu relevarea acestor idei: Nicolae Vaschide vede în emotivitate „caracterul esenţial al oricărei imagini onirice“¹⁵, aşadar o „calitate primară“, faptul că visele „nu există decît în măsura în care elementul emoţional este în stare să sporească intensitatea imaginii“, pentru că „numai emoţia face să se deosebească imaginea visului de imaginea mintală în forma în care se oferă conştiinţei treze“¹⁶, constituind „unghiul special sub care ne apare în vis ansamblul imaginilor noastre mintale obişnuite“¹⁷, ba mai mult, un fel de „cristalizare a tuturor frînturilor conştiinţei latente, […] forma aparentă a acestui proces mai larg […] numit spiritualizare¹⁸“. Credinţa intimă că visul este în primul rînd emoţie se întoarce peste ani, cînd Mircea Cărtărescu şi naratorul său negativ nu pot decît să-i dea dreptate acestui pionier al psihologiei visului, printr-o invocaţie narcisiacă plasată la începutul unui alt capitol anterior din Solenoid¹⁹, cel cu rescrierea viselor semnificative din jurnal, „nu pentru trama şi personajele lor, ci pentru emoţia pură din care sînt ţesute, căci, da, Vaschide, visele sînt emoţii, şi nu peisaje sau poveşti“. Cu titlu de curiozitate, faptul a fost reluat, printre alţii, de un onirolog din zilele noastre pe nume Ernest Hartmann, pentru care conexiunile onirice nu sînt realizate la întîmplare, fiind ghidate de emoţiile visătorului.²⁰

În roman, aventura continuă cu excluderea lui Nicolas din grupul Oniromanţilor şi cu refuzul prelungirii bursei, ca rezultat mai ales al unei scurte arestări, în timp ce protagonistul îşi căutase fetiţa visată prin orfelinatele şi parcurile Parisului. Întors la Bucureşti, bărbatul începe să-l colinde, se lasă ghidat de aura unui curcubeu pînă la o colină din Ferentari, ce se va dovedi ţeasta unui uriaş îngropat în picioare, fiindcă savantul o recunoaşte imediat ca fiind cea (hipo)visată cînd cu iniţierea din subteranele Sorbonei. Sapă două nopţi cu o lopată, dă de orbita ochiului drept, se adăposteşte în ea, ştiind că în jurul vertebrelor cervicale se găseşte unul dintre solenoizii presăraţi în marele oraş ruinat. Apoi, la fel cum visase în urmă cu patru ani, decopertează craniul, ajutat de locuitorii din cartier, cărora le promite „vise colorate cum nu avusese neam de neamul lor vreodată“. Într-una dintre puţinele situaţii comice din acest roman eminamente tragic, aflăm că respectiva tigvă devine „Hala lui Vaschide“, proiectînd pe cerul nocturn visele doritorilor aşezaţi contracost pe paturile din preajmă, în mijlocul unui bîlci. „Ciudatul cinematograf“ – îi putem spune mai curînd onirotecă – defilează pe un ecran celest comun²¹: „Mulţimi de gură-cască se uitau la panarama de pe cer, lingîndu-şi buzele la visele deocheate, îngrozindu-se şi ţipînd la coşmaruri şi căzînd în visare la peisajele din lumea basmelor“.

Însă Vaschide altceva îşi doreşte, marea pătrundere. Strecurat în orbită, începe să spargă osul cu o daltă. Înăuntru e o lumină arzătoare şi rece, „de foc îngheţat“, iar în centru, pe osul sfenoid multicolor, Alesia, odrasla mult căutată. Vor petrece şi vor visa împreună ultimii şase ani din viaţa lui, „împingîndu-şi visele unul către altul“. Fericit pentru întîia dată, savantul adoptă ipostaza faustică, rugîndu-se fără scăpare: „Eternizează, Doamne, clipele astea!“. Drept răspuns, într-o noapte scuipă sînge, urmînd să moară nu de ftizie (ca în realitate), ci, după doi ani de călătorii prin Italia, America de Sud şi Orient, „prăbuşit în prăpastia ultimului său vis“, de unde copila, deşi trezită singură şi receptînd visul acesta final cu „senzorii ei delicaţi ca antenele stufoase ale fluturilor de noapte“, nu reuşeşte să-l mai scoată la lumină. Astfel, extrem de previzibil în logica metaficţional-istoriografică dezbătută, şirul aventurilor lui Nicolae Vaschide se sfîrşeşte cu dispariţia lui în sine însuşi, după ce alesese pentru coborîre gura stîngă de tunel din cele trei deschise în caverna visată. Deznodămîntul aminteşte oarecum de sfîrşitul lui Oedip în peştera de la Colonos, dar şi de Darea de seamă despre orbi din Despre eroi şi morminte a lui Sabato: „Departe, în faţă, se zăreau siluete monstruoase. Către acei idoli neiertători se‑ndrepta acarianul negru, păşind aproape insesizabil prin marele tunel“. De notat că, în existenţa reală, deşi bursa i-a fost prelungită cu încă doi ani şi devenise chiar director adjunct în institutul parizian, Vaschide a dorit să revină în ţară, solicitînd înfiinţarea unui laborator de psihologie experimentală. Cum nu a primit un răspuns pozitiv, s-a întors în Capitala Franţei şi s-a înscris la Facultatea de Medicină, pe care a absolvit-o fără să-şi susţină teza de doctorat, fiind răpus de tuberculoză pe 13 octombrie 1907 şi înmormîntat în Cimitirul Montparnasse.

Biografie fantasmatică, amestec de intertext uneori autodeconspirat, redundanţe, explicitări numaidecît inutile, toate pentru a obţine efectul de sufocare atît de tipic lui Mircea Cărtărescu, diminuat totuşi faţă de Orbitor. Vocea naratorială poate mărturisi: „Povestea lui Vaschide lumina într-un fel neobişnuit căutările mele, dădea sens şi consistenţă propriei mele vieţi nocturne“. Aventura scriiturii, descoperirii (de sine), dar şi a lecturii. Ca într‑un vis bun.

________________

Toate citatele din volum trimit la ediţia princeps, în care „nuvela“ cu pricina figurează la pp. 568-608.
Marius Chivu, „Dimensiunea Solenoid“, III, în Dilema veche, nr. 624, 4-10 februarie 2016, http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/dimensiunea-solenoid-iii.
Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, traducere de Dan Popescu, Editura Univers (Studii), Bucureşti, 2002, p. 20.
Le Sommeil et les Rêves, monografie publicată postum, la Flammarion, avînd, printre altele, meritul să prezinte, pentru prima dată în Franţa, teoria freudiană asupra (interpretării) viselor.
Cel mai probabil, autorul face referire la ediţia românească din 1977, apărută la Editura Didactică şi Pedagogică, unde vechea prefaţă, semnată C. Rădulescu Motru (1940), e completată cu un tabel cronologic alcătuit de Ion Biberi;
E vorba despre cel cu numărul 20, pp. 276‑283.
James Whitlark, Behind the Great Wall. A Post-Jungian Approach to Kafkaesque Literature, Rutherford – Madison – Teaneck, Fairleigh Dickinson University Press, London and Toronto, Associated University Presses, [1991], p. 42.
Cf. Des métaphores obsédantes au mythe personnel: introduction à la psychocritique, Librairie José Corti, Paris, 1963.
La fel ca în existenţa sa reală, însă fără să-şi ia licenţa, cu teza Senzaţiile vizuale, susţinută pe data de 10 iulie 1895.
Printr-un laitmotiv obsedant, reiterat de autor cu o ciudată insistenţă: „nesfîrşit de înalt“, „neobişnuit de înalt“, „depăşea cu cel puţin un cap orice trecător“, „băiatul înalt şi singuratic“, „făptură înaltă şi stranie“, „bărbatul înalt şi melancolic“, „înaltul şi saturnianul său soţ“, „înalt, slab şi negricios“, „bărbat foarte înalt, îmbrăcat în negru“, „genunchii lui, înalţi şi drepţi ca ai statuii lui Abraham Lincoln“, „un bărbat foarte înalt, foarte grav, un străin în orice peisaj ar fi fost“.
De remarcat menţiunea că participanţii nu se cunosc între ei, ca într-un experiment de laborator ce se respectă.
Adina Diniţoiu, „Calea regală a visului“, în Observator cultural, nr. 810, 17-23 februarie 2016, http://www.observatorcultural.ro/articol/calea-regala-a-visului.
René Kaës, La polyphonie du rêve. L’expérience onirique commune et partagée, Dunod (Psychismes), Paris, 2002, p. 53.
Ciudat e că tocmai un scriitor atît de neoromantic precum Mircea Cărtărescu îşi lăsase naratorul, acest anti-autor în fond, să-i acuze pe romantici (Arnim, Jean Paul, Hoffmann, Chamisso, Nerval, ba chiar inclusiv pe concentratul şi hiperlucidul Poe) că „scriseseră de multe ori lăbărţat şi prost“, cînd un calificativ ca inegal se potriveşte atît de perfect Solenoidului său. Ori poate că tocmai aşa se explică folosirea unor formulări ca „lumina mare a visului“, „heterotopică şi-nmărmuritoare“, „castelul de cleştar al gîndirii“, „căutarea eului profund“ – şi cîte altele, ce împînzesc întreg romanul, dîndu‑i un aer cel puţin uşor demodat, fără ca asta să-i ştirbească în vreun fel din valoare.
N. Vaschide, Somnul şi visele, cu o prefaţă de C. Rădulescu Motru, în româneşte de Ion Samarineanu, Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, [1940], p. 227.
Ibidem, p. 239.
Ibidem, p. 247.
Ibidem, p. 248.
Nr. 34, pp. 523-535.
Cf. The Nature and Functions of Dreaming, Oxford University Press, 2010, pp. 11-22.
A treia şi penultima ocurenţă de vis împărtăşit, după cel avut împreună cu oniromanţii şi cele experimentate cu Chloe.