Banzai!

  • Recomandă articolul

Mi se fixase, într-o falsă memorie și o sărăcuță/precară informare despre cultura niponă realizată din filme și pe apucate, că acest Banzai japonez ar fi un fel de strigăt de luptă. Nici pomeneală. S-ar traduce literal prin „zece mii de ani“ de viață lungă. Expresie relativ nouă pentru o civilizație veche, ce apare în Perioada Meiji (1868-1912), cînd Japonia se deschide către lumea din afara ei și se modernizează rapid. Echivalentul englez ar fi Long Live the King, formula japoneză de azi fiind o urare fără conotații și trimiteri imperiale, ci cu adrese directe, cînd se căsătoresc doi tineri sau altul intră la o mare universitate. Pe net găsim nu doar prostii, ci și informații utile. Atunci Banzai să fie la toată lumea, nu doar pentru designeri faimoși care mereu m-au încîntat prin fantezia lor debordantă, precum Issey Miyake, Kunihiko Morinaga (un fel de Roberto Cavalli, aș zice) sau Vera Wang (cea cu rochiile de nuntă, și cu acest prilej descopăr că e chinezoaică și nu japoneză !?!?), ci și pentru urechile noastre familiarizate mai mult cu Caragiale decît cu Kawabata și Mishima, sunînd ca un fel de Noroc! sau Să trăiești, Mitică! În cîteva cărți grupate sub acest titlu arbitrar ales, cei interesați de cultura, civilizația și istoria nipone vor găsi nu doar informații, ci și fermecătoare povești de tot felul. Că d-aia citim și închidem televizorul.

 Lui Paul Varley (1921-2015), profesor emeritus de istorie japoneză la Columbia University, New York, un expert în domeniul istoriei medievale japoneze și al istoriei samurailor îi apare, într-o extrem de frumos îngrijită și editată variantă românească, Cultura japoneză (Editura Humanitas, 2017, traducere din limba engleză de Ruxandra Mărginean Kohno, să nu neglijăm să menționăm și numele unui eminent și discret editor-redactor, S. Skultéty). Ediția princeps nu e chiar nouă – e din 1974, așa cum „Cuvîntul introductiv“ al autorului, scris în 1999, la Honolulu, ne aduce precizările cuvenite legate de revizuirea întregului material, cu noile adăugiri „legate de sistemul de valori al samurailor, de budismul zen, de ceremonia ceaiului (chanoyu), de confucianismul în epoca Tokugawa, de istoria celor patruzeci și șapte de ronini-i, cărturarii Mito de la începutul secolului al XIX‑lea, precum și cultura de masă și cea a benzilor desenate din epoca actuală“. Oricîtă vedere de ansamblu ar avea autorul, pentru cei mai puțin familiarizați cu subiectul avem o mină de aur. Dincolo de bogăția de informații și explicații, dincoace de fascinația pe care cultura japoneză a exercitat-o asupra celor din afara Asiei – care au o viziune mai puțin culturală asupra Japoniei și a japonezilor, după ce aceștia au făcut destule rele în doar două decenii de la mijlocul secolului trecut –, să amintim și de frumoasele clișee, de bogatul material iconografic care însoțește volumul. Reproduceri după obiecte de artă, mai vechi și mai noi – cine nu e un mare admirator al unor artiști precum Hiroshige, Utamaro sau Hokusai? –, fotografii ale unor monumente de mare valoare istorică întregesc fericit sumarul. Cronologia celor două mii de ani este urmată pas cu pas de substan­țiale întîmplări, de evenimente, mutații. Spirituale, politice, militare. Povestea samurailor și cea a codului Bushido nu au cum să nu fascineze. E limpede că ni se perindă prin fața ochilor o altă lume/civilizație pe care o cunoaștem prea puțin. Și superficial. O carte în care găsim și secvențe legate nu doar de literatura clasică – celebra Genji Monogatari (Povestea lui Genji), a lui Murasaki Shikibu, a apărut recent, într-o fastuoasă ediție completă la Editura Polirom – sau cea modernă, din care au apărut, în colecția „Raftul Denisei“, la Humanitas Fiction, numeroși autori și lucrări ale altor autori decît Kawabata, Mishima și Kōbō Abe, care ar merita receptați cu același interes (Sawako Ariyoshi, Yamada, Yōko Ogawa, Fumiko Enchi etc.), dar și o introspecție în teatrul și în cinematografia japoneze. Interesant și ciudat deopotrivă pentru noi interesul major pentru benzile desenate. Bibliografia selectivă și un glosar de termeni aduc un spor de interes pentru cei care chiar pot fi atrași de o complexă și fascinantă cultură aflată la marginea visului. Cel puțin pentru noi.

O carte mai veche decît cea a lui Paul Varley este Bushido. The Soul of Japan, publicată la New York, hît, departe în timp, în 1904. Autorul, Inazo Nitobe, a fost profesor la Universitatea din Tokyo și delegat al Japoniei la Liga Națiunilor. Deja ne putem raporta la o sută de ani în urmă. Ce avem noi la îndemînă este volumul Bushido. Codul samurailor (Editura Herald, 2016, ediția a IV-a, traducere din limba engleză de C. Georgescu), care reproduce textul apărut în limba română la Editura Casa Școalelor. Antoniu Șerban, autorul unui succint „Cuvînt înainte“, nu precizează anul apariției. Dar seriozitatea și acribia regretatului editor Aurelian Scrima – cel care a pus pe picioare o editură care aduce mari servicii culturii române introducîndu-ne în civilizații puțin cunoscute la noi, prin exemplare și rare ediții – sînt o garanție pentru acuratețea acestei ediții. Așa aflăm cîte ceva despre acest misterios cod al samurailor, Bushido. Care este nu doar un set de îndrumări legate de onoare, compasiune, curaj, politețe și sacrificiu. Bărbații care intră în această clasă sînt învățați să aibă stăpînire de sine, devotament, sentimentul dreptății și al datoriei. Născuți în plin feudalism – secolul al XII-lea –, ca o castă de războinici, în perioada shogunatului Kamakura (găsim în Paul Verlay, 1185-1333), samuraii erau selecționați pe severe criterii ce țineau de calitățile fizice și morale. Sursele acestui cod sînt profund religioase: șintoismul și budismul. Educația unui samurai, căci în primul rînd lor li se adreasează aceste sfaturi, presupune nu doar forță și abilități sportiv-militare – sabia este sufletul samuraiului –, ci și o educație complexă, legată de o filozofie de viață și de moarte. De aici indiferența față de moarte, de aici apetența lui Mishima de a transforma moartea, dispariția din această lume și reîncarnările care se succed într-o operă de artă. Detașarea față de lume, seninătatea în fața morții, devotamentul față de shogun/împărat în cazul prozatorului japonez. Considerat de unii conaționali chiar naționalist de dreapta, spre marea mea surprindere. Estetismul lui Mishima transcende însă codul Bushido, floarea de cireș și sabia care ordonează un anume mod de viață. Și mai ales moartea. De meditat, poate, încercînd să surclasăm preceptele noastre creștine.

Kenichi Yamamoto (1956-2014) a fost un jurnalist ce a devenit un popular autor de romane istorice. S-a născut, a studiat și a trăit în vechea capitală imperială a Japoniei, Kyoto. De care se leagă multe momente importante ale istoriei japoneze, ca să nu mai spun că, pe plan internațional, a fost făcut faimos datorită romanului lui Yukio Mishima, Templul de aur, ecranizat în mai multe rînduri. Vrem, nu vrem, ne izbim de numele acestui scriitor, care și-a trăit intens nu doar viața și opera, ci chiar şi moartea. Voi încerca să comentez într‑o bună zi tetralogia sa Marea fertilității. Pe lîngă Mishima, Kenichi Yamamoto pare un autor cuminte, dar nu mai puțin interesant prin scriitura sa rafinată. Enigma Rikyū (Editura Humanitas Fiction, 2016, traducere din limba japoneză, note, glosar și anexă, ambele extrem de interesante și utile, de Flavius Florea) este o detaliată frescă dedicată unui personaj istoric, marele maestru de ceai Sen no Rikyū, care a fost obligat de kampaku-ul său – un soi de locțiitor imperial, regent, Toyotomi Hideyoshi (1536-1598), un simplu țăran ajuns general care reușește să unifice Japonia – să‑și facă seppuku, cunoscutul ritual japonez al unei sinucideri asumate. După secole de la acel eveniment ce s-a consumat în 28 februarie 1591, Kenichi Yamamoto încearcă să deslușească dedesubturile nu doar ale acestui gest, ci și ale unei epoci. Cu multe substraturi și implicații politice, devoalînd și personalitatea complexă, bine ascunsă a unui om dispus să se livreze unui soi de catharsis, să ajungă la un stadiu superior de ataraxie, de liniște, pace și frumos, de dincolo de contingentul imediat. O zi din viața unui om. O zi care le cuprinde și pe celelalte. Cauzele unei dizgrații, ascunzișurile unor acuze nefondate, arestul la domiciliu, dar mai ales balansul între onoare, supunere și umilință. Și o poveste de dragoste de dincolo de arta ceaiului, de arta de a nu renunța la demnitate. Onoare, sentimente, deșertăciunea lumii, eternitatea frumuseții. Un elogiu adus ei. Florile de cireș ce nu se veștejesc niciodată. Arta ceaiului și a diplomației, împăcarea cu sine, arta de a ajunge la adevăr. De a găsi soluții și acolo unde nu există soluții. O moarte care nu dovedește, în fond, nimic. Estetica unui gest final. Arta pură, onoarea maximă, etica maximalistă visată și de Mishima. Ceremonia ceaiului ca un pretext, ca formă superioară de existență, sentimente, emoții, iubiri consumate, gelozii, sînge, moartea care împacă binele și răul deopotrivă. Deșertă­ciunea vieții. Kenicho Yamamoto deslușește și ceea ce se ascunde dincolo de un sepukku de acum sute de ani. 1591. 28 februarie. Sînt patru anotimpuri în Japonia. „Noi avem doar patru anotimpuri“, se plîngea o bătrînă cu care stă de vorbă britanicul Alan Booth, cel care va bate cu pasul țara pe care Yamamoto a găsit-o scotocind prin arhive și documente istorice.

O țară și o cultură pot fi percepute în moduri diverse. Din studii și lecturi aprofundate. Dintr-o bună cunoaștere a literaturii, a artei, muzicii sau unei complicate istorii. Totul se poate studia. Dar mai e și calea directă. Dintr‑o cunoaștere pe viu, cum ar veni, cum procedează un infatigabil și simpatic călător. Alan Booth. Care, născut în 1946, studiază actoria și chiar practică teatrul la London Shakespeare Center, apoi îl apucă amocul de Japonia, unde ajunge în 1970. Studiază teatrul nō, este fascinat de ceea ce vede și simte în jur și se apucă să scrie. Preț de mai mult de două decenii – moare în 1993 –, comentează și în scris ceea ce descoperă in situ despre oamenii Japoniei. Obiceiurile și felul lor de a fi, problemele sociale, politice sau culturale, devine un self made man al unei specialități care nu se studiază nicăieri. Bucuria de a trăi. În cazul lui, Japonia și japonezii. Toate aceste vagi considerații sînt departe de frumusețea celor trăite intens și povestite copios de Alan Booth în cartea sa, devenită între timp celebră, Drumurile către Sata. 3.000 de kilometri pe jos prin Japonia (Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză de Ciprian Șiulea). De mult nu am mai vibrat atît de intens la o carte. Alan Booth pleacă din nordul Insulei Hokkaido, de la Capul Soya, și străbate Japonia în lungul ei, pînă la Capul Sata în Insula Kyushiu. Numai pe jos, Keep on running și On the road fiind reperele culturale americane la isprava englezului. Nu se dă în lături să doarmă oriunde ar ajunge. Stă de vorbă cu oricine și cu toată lumea. Mănîncă orice, oricînd și oricum ar fi. Berea pe săturate, sake cînd apucă. Umorul și ironia sînt la ele acasă. Ca și japonezii care-i ies în cale – mulți copii, dar și destui senior citizens, cu dantură proastă (sau deloc, aviz experților noștri în chestiuni metastomatologice!), uluiți de apariția unui găligan – gaijin, străin – care merge pe jos. Și vorbește și japoneza. Nu se poate. Se poate. Spre uluiala tuturor, pe unde ajungea. Pe te miri unde, pe te miri ce vreme. Nu vrea să meargă nici măcar un kilometru cu vreun mijloc de transport. Orîcît de obosit ar fi. Oricît đe înfometat s-ar afla. Că plouă, că e arșiță, că e deja noapte și n-are unde să tragă. Cum e țara, cum sînt oamenii? Dacă te bucuri din orice, totul e minunat. Și țara, și oamenii. Zeci de localități, sute de oameni cu care stă de vorbă. Evident că, după 128 de zile de mărșăluială, nouă kilograme mai puțin, cu trei unghii lipsă și Dumnezeu știe cîtă bere a consumat cu localnicii de toate soiurile și vîrstele, Alan Booth este îndreptățit să spună într-un interviu ce închide cartea: „Da, cred că am învățat cîte ceva despre Japonia și multe de­spre mine“. Pe tot parcursul lecturii, am fost atașată de acest simpatic om care și-a trăit realmente viața după voia lui. Păcat că a murit. Îi transmit prin eter numai gînduri bune.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }