Baroc şi neobaroc

Baroc şi neobaroc (Baroque urban) este un proiect al Muzeului de Artă din Timişoara şi al Fundaţiei Herczeg, care propune un itinerariu complex pornind de la colecţia de baroc imperial a muzeului şi de la colecţia personală a lui Andrei Herczeg, continuînd cu pictura monumentală a artistului Gheorghe Fikl şi proiectînd o posibilă versiune a viitorului baroc într‑un dark room experimentarium, concept al artistei franceze Josepha Blanchet. Expoziţia  include un dialog între vechea şi noua artă monumentală, între limbajele social-politice ale barocului clasic şi acelea ale neobarocului, între arta şi stilul de viaţă ale epocii iluministe şi cele ale lumii contemporane. Expoziţia sugerează modul în care noi înţelegem şi ne raportăm la temporalităţi diferite, la continuităţi şi discontinuităţi, arta, aidoma ştinţelor umaniste, imaginînd şi construind punţile de legătură  între trecut şi viitor. Expoziţia este deschisă în perioada 23 iulie-23 septembrie 2016 şi poate fi vizitată la Muzeul de Artă din Timişoara.

 

Unul dintre cei mai importanţi istorici ai artelor şi un filozof al culturii spunea despre baroc că este o foarte serioasă temă de studiu. Heinrich Wölfflin aprecia barocul ca fiind continuatorul Renaşterii, pe care o dezvoltă organic, motiv pentru care l-a aşezat în istoria marilor curente ale culturii europene şi universale. Monumental, incluzînd un patos festiv, o ornamentare excesivă şi un talent artistic, barocul reprezintă, înainte de toate, un stil inconfundabil. În acest curent identificăm o concordia discordans (concordia discordiilor), ordinea opusă haosului, infinitul opus caracterului temporal al existenţei, raţiunea opusă iraţionalului. Dictionnaire de l’Academie Française, din 1694, îi atribuie sensul de perle neregulate pe care exploratorii portughezi le-au descoperit şi adus în Europa în secolul al XVI-lea, în urma călătoriilor lor transcontinentale.

Barocul defineşte sisteme integratoare în arte, filozofie şi istoriografie şi are o durată lungă de manifestare – anii 1600-1800 –, aceea în care se petrece tranziţia de la medieval la modern în spaţiile europene. Chiar dacă barocul inspiră arta şi cultura umanistă ale epocilor următoare, există multe semne de discontinuitate între un timp istoric şi altul. Mentalităţile se schimbă, prin urmare şi reprezentările. Wölfflin susţine că sînt trepte ale imaginaţiei, istoricului culturii şi artelor revenindu-i obligaţia de a stabili diferenţele ori particularităţile de gîndire ale fiecărui timp H. Wölfflin (Principles or Art History, traducere de M.D. Hottinger, ediţia I, Bell&Sons, 1932. Titlul original: Kunstgeschichtliche Grundbegriffe, vezi ediţia în română, Principii fundamentale ale istoriei artei, traducere de Eleonora Costescu, Editura Meridiane, 1968).

De aici, rezultă o posibilă interpretare potrivit căreia resurecţia barocului – în cazul de faţă, cea sugerată de titlul uneia dintre operele lui Gheorghe Fikl – nu înseamnă nicidecum că barocul e o sursă de inspiraţie oarecare. Perspectiva artistului contemporan e una nouă, o invenţie şi o reconstrucţie specifice timpului său. E adevărat, ea trimite la arta prin care s-a definit identitatea urbană de altădată, la vechea magie şi la amalgamul uman şi cultural care au creionat lumea modernă a Timişoarei. Pe de altă parte, Fikl reinventează simbolistica barocului istoric prin ochii generaţiei sale, şi în care studiul anatomic al animalului se suprapune cu preocuparea pentru ceea ce se vrea a fi curiozitatea şi ataşamentul omului pentru viaţa spirituală. În pofida legăturilor peste timp, a corespondenţelor cu realitatea istorică, interogaţiile artistului sînt acelea ale contemporanilor lui.

Tablourile Altar, Rugăciune în cîmpia bănăţeană şi Resurecţia barocului sînt creatoare ale unei atmosfere diferite comparativ cu aceea de la mijlocul secolului al XVIII-lea, atunci cînd Eugeniu de Savoya şi Claudius Florimund Mercy puseseră la cale reformele urbei moderne a Timişoarei. Fikl nu intră în competiţie cu realităţile istorice. El construieşte ima­gini proprii, din care reies continuităţi şi discontinuităţi, simboluri ale barocului şi un mers al lucrurilor specific epocii contemporane. Esenţial este ca noi să-i acordăm credit şi să admitem o interpretare diferită faţă de aceea care vorbeşte doar despre istorie. Acesta este motivul pentru care putem spune că artistul recreează armoniile de altădată, intuieşte marile contradicţii ale prezentului şi proiectează un posibil viitor.

Aparatul de fotografiat al lui Fikl îl ghidează şi contribuie la completarea picturii în toate fazele sale. El joacă rolul de corector în atelierul artistului. Fotografia reprezintă studiul anatomic al animalului, al omului, al lucrurilor. În acest fel, toate mişcările sînt decodate fragmentar, pentru a fi recompuse în întregul lor. Artistul ştie că fotografia surprinde ceea ce nu poate fi văzut în mod normal de ochiul omului. Picturile lui Fikl au ca punct de pornire imaginile culese în timpul călătoriilor, cînd mintea şi ochiul sînt inactive. Artistul are în vedere fotografierea bisericilor, cu deosebire a acelora în stil baroc. Fără a lucra după fotografie, reţine culorile, forma, detaliile creatoare de atmosferă. Foloseşte însă fotografia spre a crea acele imagini de care are nevoie pictura sa. Aidoma marilor artişti ai secolului precedent, ştie foarte bine să transpună imaginea fotografică în arta picturală. Dacă analizăm comparativ fotografiile lui Ferdinand Schmutzer, din anii 1930, şi pe acelea ale lui Gheorghe Fikl, din anii 2010-2016, dincolo de diferenţa tematică, vom vedea o corespondenţă între cele două tehnici de abordare.

Prin mijlocirea fotografiei, artistul ajunge să imagineze ipostazele multiple ale rugăciunii. Aparent, nu are în vedere biserica. În realitate, el reconstruieşte altarul bisericesc înconjurat de o turmă de oi; altădată, aşază un taur enorm în faţa lui, spre a arăta ameninţările la adresa vieţii spiritului. Credinţa ori absenţa ei la congenerii lui îl preocupă în mod serios, arta lui creînd ori transcriind o religie privată. Ce altceva reprezintă faţa nevăzută a preotului? Dar haina ori corpul acestuia, plutind şi sugerînd predica şi mesajul trimis în pustiu? Dar cerul înnorat, vestind furtuna? Culorile din tablourile lui Fikl dau seama asupra agitaţiei oraşului, a comunităţii urbane ce‑şi revendică un timp al reflecţiei, un mod de a privi vechea şi noua identitate. Predica preoţilor în spaţiul deschis al cîmpiei indică o căutare, o tensiune metafizică. Aşezînd în prim-plan animalul, taurul şi oaia, Fikl dezvăluie drama complexă a congenerilor lui, aceea de a încerca legătura dintre pietatea absolută şi carnalitatea agresivă. Neobarocul artei sale este exprimat printr-un stil fascinant, unul prin intermediul căruia propune un nou dialog cu lumea. El se remarcă prin opulenţă, frumuseţe, eleganţă şi sugerează hibriditatea culturală a omului la început de secol XXI. Expoziţia de la Muzeul de Artă din Timişoara e una inedită, un fragment sugestiv din splendoarea creaţiilor locale şi universale.