BAZAR DE SCRIITOR. Despre „îmblînzirea suportabilă“ şi simplitatea exemplară

Cele nouă povestiri din Singurătatea alergătorului de cursă lungă nu s-au lăsat deloc desfăcute, „analizate“ după ce le-am citit. Stăteau în propria lor atmosferă, de o concreteţe limpede şi difuză în acelaşi timp, încît m-am gîndit la ele ca la un personaj dintr-o fotografie, un personaj care întoarce capul chiar atunci cînd fotograful se pregăteşte să apese pe declanşator. O senzaţie stranie, cu atît mai mult cu cît prozele lui Sillitoe par de o simplitate exemplară. Da, asta era: simplitatea exemplară, pe care aluneci ca pe o suprafaţă lucioasă. Dar simplitatea lui Sillitoe nu înseamnă neapărat reducţie sau economie extremă de mijloace. Minimalismul său, deloc sărăcăcios, vine dintr-o combinaţie firească de voci interioare, de decupaj narativ, de gesturi, detalii şi dialoguri, o combinaţie la care un scriitor ajunge doar atunci cînd găseşte balanţa justă între viaţă şi scriitură. Atunci cînd dozajul existenţial şi filtrele scriitorului ajung la un acord fin, atunci cînd totul curge firesc şi simplu.   Decupajul narativ şi felul de a povesti al autorului nu au nimic excepţional, dar de fiecare dată te uimeşte cînd descoperi cum o simplă naraţiune la persoana a treia, ca în Unchiul Ernest, poate să ajungă doar pe cîteva pagini la o […]