Am avut bucuria să fiu la Berlin în mai multe rînduri alături de Nora Iuga. Acesta este pentru noi un fel de oraş magic, poate şi fiindcă acolo se găseşte sau se găsea mormîntul adevăratului Kostas Venetis.
Am hălăduit în apartamentul ei din Stuttgarterplatz, închiriat de la un explorator care obişnuieşte să întîrzie cu anii prin Africa. Un apartament ticsit din abundenţă cu literatură marxistă (ce îi aparţinea, fireşte, exploratorului, nu Norei, pe care nu mi-o pot imagina nici în ruptul capului citind Capitalul) şi dominat de silueta unei uriaşe girafe de lemn, rătăcită pe aici din cine ştie ce margine de savană şi devenită animalul totemic al locatarei, care o săruta în fiecare zi.
După ce m-a lăsat să-mi satisfac toanele de turist curios, Nora a binevoit apoi să-mi arate Berlinul ei, acel Berlin care seamănă ca două picături de apă cu o fetiţă cu o mie de riduri. Am trecut prin Muzeul suprarealismului şi prin Muzeul Picasso (Nora detestă academismul, aşa că nu m-a însoţit în vizita la Altegallerie), am admirat la zoo rinocerii şi hipopotamii şi am ascultat lătratatul focilor, cărora nu degeaba li se mai spune şi cîini de mare, am descoperit că şi leii pot avea sentimente pentru leoaicele lor (girafele, atît de dragi Norei, n-au binevoit să iasă în ziua aceea din ascunzători), am băut bere nefiltrată pe o mică terasă din Alexanderplatz, am rătăcit prin Tiergarden şi pe lîngă Spreea, căutînd urmele lui Aubrey de Vere, ne-am amestecat în mulţimea plimbăreţilor disciplinaţi de pe Unter den Linden şi ne-am decis să-i facem o vizită protocolară lui Kostas Venetis. Într‑un asfinţit, roşu ca sîngele, am ajuns pînă la Wannsee şi am mers să tăcem la mormîntul lui Heinrich von Kleist şi la acela al Henriettei. Ni s-a părut chiar că auzim cu urechile minţii cele două bubuituri de pistol care puseseră odinioară pe fugă veveriţele şi mierlele. Iar atunci s-a produs ceva ca o contagiune, dovadă că spriritul Norei îmi tutelează, într‑un fel sau altul, toate micile evenimente existenţiale. Dacă n-aş fi atins cu vîrful degetelor piatra de la căpătîiul lui Kleist, sînt sigur că n-aş fi scris niciodată Moartea lui Siegfried, deşi citisem, încă pe la doisprezece ani, Michael Kolhazz şi fusesem profund tulburat.
Adevăratul Berlin al Norei nu se găsea însă nici în Alexanderplatz, nici pe Unter den Linden, nici măcar sub arborii seculari de la Wannsee. Sînt unul dintre puţinii privilegiaţi care au avut prilejul să pătrundă acolo şi să‑i memoreze coordonatele. El se găseşte într‑un părculeţ singuratic, aflat nu departe de clădirea Institutului Cultural Român din Berlin, pe valurile unui mic lac pe care înoată întotdeauna nişte răţuşte. Prin părculeţul acela nu trece nimeni. Nora poate petrece aici ore întregi vorbind cu ea însăşi, uneori notînd cîte ceva cu febrilitate. Iar din acest neliniştit monolog, care a durat zile şi zile, au luat naştere cele două jurnale berlineze, în care, aflată în criză de ea însăşi, departe de Calea Victoriei şi de balastierele din Titan, Nora îşi caută cu obstinaţie propria identitate.
Criza de identitate ia forme dramatice încă în Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, unde sexul însuşi e resimţit ca incert, ca aproximativ, iar scriitura devine instrumentul magic al regresiei într-o androginie primordială. Acum însemnările jurnaliere ale scriitoarei se situează de la bun început sub semnul „orei albastre“ („ora misterioasă dinaintea înserării“) care, potrivit unei legende preluate din Prinţesa şi anticarul de Enzo Siciliano, este „ora la care Dionysos şi Apollo îşi amestecă pletele, se iubesc. Apoi Dionysos e noaptea şi Apollo e soarele“. Avem de-a face, aşadar, cu un moment nupţial, purtînd în sine o încărcătură tulbure şi tulburătoare de erotism, care coincide cu „totalizarea contrariilor“, cu întoarcerea într-o primordialitate ce anulează toate opoziţiile, avînd ceva din căldura uterului cosmic, dar şi scriptural. Căci, pe de altă parte, „ora albastră“ a Norei Iuga este „ora incertă“ despre care vorbesc teoreticienii textualismului, cînd lucrurile se confundă cu dubletele lor fantomatice, anulîndu-se graniţa dintre realitate şi reversul său scris, iar impulsia scripturală, dorinţa de a genera text se manifestă cu toată intensitatea. Astfel încît, într-un asemenea context, imaginea părului constituie o figurare a textului însuşi, în care se resorb două grafii: una virilă, diurnă, penetrantă, falică, alta feminină, nocturnă, slabă, adezivă, iar rezultanta lor este o stranie scriitură „hermafrodită“, care exprimă tocmai criza identitaţii sexuale, anxietăţile unei conştiinţe neliniştite, care se îndoieşte tot mai mult (explicit sau nu) de propria-i feminitate. Nupţia scripturală, pusă sub semnul „orei albastre“, duce însă, în acelaşi timp, la o „depotenţare“ a scriiturii, care devine lentă, şerpuită, se mişcă cu o voluptuoasă senzualitate, în timp ce actul producerii ei va fi unul aproape erotic. Deoarece, la Nora Iuga, slăbirea emisiei scripturale nu se face de data aceasta în direcţia căderilor energetice, ci a căderilor de viteză, autoarea practicînd o scriere au ralenti, cînd senzuală, cînd melancolică, unde se regăseşte ceva din şerpuirea barocă a arabescului. Ceea ce este însă esenţial cu adevărat – dînd sentimentul autenticităţii depline în scriitură – e faptul că acest mecanism al inscripţionării este perfect adecvat proceselor interioare, cărora le trasează sinusoidele, şi tipului de sensibilitate pe care îl pune în text, astfel încît patternul grafic al jurnalului berlinez pare să se nască spontan din frisonarea ţesutului viu şi din umorile unei feminităţi dezabuzate, tot mai nesigure de ea însăşi. Iar metoda prin care se poate atinge o asemenea stare de acronie este scriitura încetinită, rărirea suflului scriptural ce permite saltul dincolo sau dincoace de lumea, perceptibilă prin simţuri, a contradictoriului. De aceea, structura jurnalului urmează mecanica respiraţiei, presupune „expiraţii“ (prin care eul se proiectează în lucruri) şi „inspiraţii“ prin care lumea este interiorizată, dar şi „pauze de respiraţie“, care capătă configuraţia „golurilor senzoriale, a clivajelor care se interpun între subiectul uman şi obiectele experienţei“: „Cînd am păşit prima dată în camera asta care urma să-mi adăpostească, vreme de şaizeci de zile, intimitatea, ceea ce m-a izbit în primul rînd a fost răceala. Am avut impresia că intru într-un birou unde a fost pus un pat. Mobila neagră, cu stinghii metalice, o mulţime de aparate, de fire, care se leagă şerpuind pe lîngă pereţi, de prize. Totul strălucitor, imaculat. Nici un fir de praf“. Tocmai asemenea sincope ale respiraţiei scripturale încetinesc procesul generării de scriitură, care capătă astfel aspectul „scrierii slabe“, ajungîndu-se astfel la un fel de mistică minimală, care, renunţînd la salturile ambiţioase spre metafizic, îşi găseşte satisfacţia în contactul empiric, dus uneori pînă la osmoză, cu obiectele umile ale experienţei. Este vorba despre o mistică a contiguităţilor, a metonimiei, căreia îi lipseşte agresivitatea totalizatoare (şi totalitaristă) a limbajului metaforic. Adică, într-un fel, aceeaşi mistică a „glisărilor amoroase“ la suprafaţa obiectelor, pe care o poţi găsi, bunăoară, în poemele Adelei Greceanu. Expresie a „narcisismului primar“ prin care eul narant încearcă să-şi suplinească feminitatea incertă, simultan cu elaborarea „scriiturii hermafrodite“.
Şi pentru ca acest efort de totalizare a contrariilor să fie complet, peste zece ani, Nora Iuga va elabora un al doilea jurnal berlinez, Stuttgarterplatz 29, care se situează, faţă de cel dintîi, într-un raport mai mult de opoziţie decît de continuitate. Dacă Fasanenstrasse e un jurnal „de vară“, conceput în culori calde şi strălucitoare, celălalt e unul „de toamnă“, cenuşiu şi posomorît. Autoarea însăşi mărturisea, de altfel: „Cel mai grozav scriu în cap, mergînd pe străzi, aşa am scris prima parte a jurnalului, pe bănci, în parcuri, în cimitire, în trenuri, în bistrouri. Ultima parte am scris‑o mai mult în casă, la birou; soarele era tot mai palid şi mai stins. Vara şi toamna mai sînt mese pe trotuar, atunci mori să auzi ce vorbesc oamenii, să vezi cum se privesc, dacă se iau de mînă, dacă îşi scot pantoful să-şi mîngîie cîinele cu talpa goală. Acum vara şi toamna se grăbesc să plece cît mai devreme acasă şi Berlinul se arată tot mai şters, de fapt el nici nu există decît în oglinda mea, adică în chipul meu, în aerul meu, în mîna mea care scrie. Berlinul ăsta nu mai e decît o mică parcelă, inclusă, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga (în slava veche numele ăsta ar putea fi tălmăcit prin Nord-Sud, paradoxul perfect, în care s-ar putea întîlni polul frigului cu cel al căldurii). De aceea, nu e vina mea dacă uneori Berlinul ăsta e o biată umbrelă, împrumutată de la un hotel de trei stele de pe Nestorstrasse, pe care Nora Iuga o uită în S-Bahn, dar nu-şi face griji, fiindcă mîine o va găsi, cu siguranţă, la depozitul de obiecte uitate“. Desigur, e vorba de anotimpuri interioare, de vîrste şi stări sufleteşti a căror succesiune nu face decît să potenţeze acea criză de identitate despre care vorbeam la începutul acestor consideraţii. Iar raportul dintre ele e oarecum analog aceluia dintre Sexagenara şi tînărul şi Petrecere la Montrouge. Primul jurnal e euforic, consemnează episoade berlineze pline de lumină şi de culoare, celălalt e dezabuzat, în paginile lui culorile se şterg şi se opacizează, vraja s-a risipit, iar acolo unde era altădată lumină au început să apară pete de umbră. Evident că nu oraşul este schimbat, ci privirea autoarei, care şi-a pierdut candoarea şi limpezimea, a devenit sceptică, cusurgie şi bătrînicioasă. Ca şi în Hai să furăm pepeni, în aceste însemnări jurnaliere avem de‑a face cu două Nore, dintre care nici una nu este în totalitate cea adevărată, iar autoportretul care se configurează după lectura ambelor jurnale (pe care autoarea a avut inspiraţia să le include între coperţile aceluiaşi volum, Berlinul meu e un monolog, 2010) e, ca şi „scrierea hermafrodită“, un ghem de contrarii, o imagine „în mişcare“, ce îşi modifică permanent fizionomia. El nu este altceva decît viaţa, cu infinitele sale latenţe şi cu inebuizabila sa capacitate de metamorfoză, iar unul dintre posibilele pseudonime ale acesteia se dovedeşte a fi Nora Iuga. Aşa cum şi Belinul din aceste două jurnale este, la rîndul lui, tot Nora Iuga.