BIBLIOTECILE MELE. „Bibliotecile cu rafturi si zabrele“

Cind aud sintagma „bibliotecile mele“, creierul meu traduce automat: Universitatile mele, si vad tomurile alea simple, albe, cartonate, si vad numele Maxim Gorki scris mare, sus, titlul cu caractere identice la mijloc, si jos sigla unei edituri, formata din initiale. Intr-o intilnire de gradul zero, daca ar trebui sa-i explic unui musafir extraterestru ce inseamna cuvintul „carte“, i-as desena acest exemplar-tip care se deruleaza si acum sub pleoapele mele, inainte de a adormi, in zeci si sute de exemplare: Opere complete, de Gorki, Cehov, Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Goncearov, Kuprin, chiar si Leonid Andreev… Asadar: Bibliotecile mele. Universitatile mele. Aceste mirifice localuri prevazute cu banci masive, cu dulapuri inalte, cu scari de lemn alunecind pe bare metalice de la un raft la altul, cum spunea poetul Camil: „Bibliotecile cu rafturi si zabrele, pline de tomuri grele, dictionare vechi, ingalbenite, imbracate in marochine…“ am uitat cum curgea mai departe. Versul era atit de rece si intunecat in acel ianuarie ca aerul in Sala Profesorilor de la Biblioteca Fundatiilor la inceputul anilor ’50. Bibliotecile noastre incepeau, pentru copiii norocosi, nascuti duminica – asa ca mine –, in biroul unui tata mare, cind, la 11 ani, sa zicem, dadeai cu cotul jos, fara sa […]