BIFURCATII. Bancul cu bordelul, finanţarea şi evaluarea cercetării, plus cîteva întrebări

Se zice că, în plin comunism, la Bucureşti se deschide un bordel luxos, cu zece etaje. Un tip neliniştit se înfăţişează. La intrare, o recepţie computerizată. „Am venit, ştiţi, eu, o femeie…“ „Sigur, ce talie să aibă?“ „Şaizeci“. Recepţionerul butonează ceva: „La etajul şapte, vă rog“. Acolo, altă recepţie computerizată. „Ştim, ni s-a comunicat, doriţi talia şaizeci, ochii?“ „Lăsaţi, că…“ „Vă rog, ne facem meseria!“ „Bine, domne, albaştri“. Butoane, „Sigur, la etajul trei, vă rog.“ Lift, recepţie, alege înălţimea, lift, recepţie, bustul etc. După o oră de dat cu liftul, extenuat şi enervat, omul cere să vină directorul. Care-i spune: „Tovarăşe, nu vă enervaţi. Noi femei n-avem. Dar organizarea v-a plăcut?“   Cam aşa şi la CNCSIS, organismul care ar trebui să finanţeze cercetarea fundamentală. Facem criterii din ce în ce mai dure, lansăm competiţii de granturi, lumea se înscrie, evaluăm la sînge, apoi monitorizăm, evaluăm la fazele contractuale, ierarhizăm – dar bani n-avem. Pînă la urmă, e deja al doilea an în care ne e ruşine de colegii noştri pe care, în loc să-i ajutăm să facă cercetare, îi ducem cu vorba. Li (ni) se promite că banii vor veni mai tîrziu, anul viitor – aiurea: banii pe care […]