BIFURCAŢII. Ce-ţi doresc eu ţie?

Să ne faci, Căpitane, o ţară ca soarele sfînt de pe cer! Că doar în tine ne mai e speranţa. Ne-a ajuns cuţitul la os de cît ni l-au răsucit în rană. S-a înmulţit pălămida şi nu mai vezi tulpină de floare. Colcăie vermina, au dat străinii iama şi din afară şi dinăuntru, de s-a-nnegrit ţara şi s-a spurcat limba. A sărăcit lumea, umblă românul rupt în cur şi cu capul plecat la el în ţară, i-e lui ruşine de rînjetul îmbuibaţilor. Nu mai deosebeşti puşcăria de guvern şi de parlament – hoţi, la fel, în tot locul. Îşi fac cruci cu două mîini, dar dacă-i dezbraci vezi coada lui Ucigă-l Toaca. Stîrpeşte-i, Căpitane, să ne mai ajungem şi noi! Dă-le, Doamne, românilor, ţara înapoi, să fie iar pace, să ne liniştim.   Mărturisesc că n-am citit Porunca vremii, nici Sfarmă Piatră, dar cred că, dacă mai exersez un pic, dacă las ruşinea deoparte şi pun, cum trebuie şi ştie, de fapt, oricine, bozgor, jidan şi ţigan în loc de „străin“, pot scrie cîte ceva pe gustul lor. În vremuri ca astea pe care le trăim, nici nu e greu, îţi pierzi uşor capul şi mîna o ia înaintea minţii. […]