Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
BIFURCAȚII. Din nou despre standardele minimale de promovare
- 23-09-2011
- Nr. 593
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 13 Comentarii
Scrisoarea unor universitari din științe sociale și umanioare, publicată și în revista noastră, este doar unul dintre semnalele care trădează nemulțumirea unei părți a lumii academice față de standardele recent adoptate de minister. Rîndurile de mai jos nu au intenție polemică. Încerc doar să-i lămuresc pe cei care, de bună-credință, sînt foarte vehemenți împotriva a ce cunosc cel mult aproximativ. Despre ce e vorba? Ministerul a emis, după lungi consultări cu reprezentanți ai diverselor domenii, un set de standarde minimale de tip scientometric pentru posturi didactice și de cercetare. Se cer punctaje minime, specifice domeniului, care se acumulează din publicarea de articole, cărți, participări la conferințe, citări etc. Criticii sistemului ignoră, voit sau din necunoaștere, cuvîntul minimal, aflat ca atare în titlurile celor două OM-uri care le statuează, și acuză ministerul că introduce evaluarea de tip ingineresc (apud profesorul Paul Cornea, de ale cărui bune intenții nu am motive să mă îndoiesc). E vorba despre condiții care să asigure că fiecare candidat se află deasupra u-nei anumite ștachete – la științe exacte, chiar prea jos lăsate – de la care se poate purcede la evaluarea calitativă, făcută de o comisie de specialiști. Nici vorbă de fetișizarea cifrelor și renunțarea la […]
Salut din nou, Liviu. Cele 12 citari de care aminteshti (pentru post de prof plin) sunt, dupa mine chiar *minimale*, cum tu chiar scrii.
Dar, chiar *tu* te faci insa ca uitzi *celelalte doua-trei chestii*. Shi, anume: formula aia cu numitorul fiind nr. inshi „pe lucrare”, numarul ala de 0.5 (ca alea cu 0.499 nu se „pun”, ca *nu pari ca le-ai fi scris*) & chiar celalalt „numar” (ach, numerele!), ala care tzine de cat ai scris in ultimii 5 ani.
Vorba aia: ce-ai facut, bre, in ultimii 5 ani?
Uite ce gasesc eu la ne-locu’ lui. Formula aia *descurajeaza* lucrul in echipa. Io, cu toate c-am inceput a scrie singur, in ultimii 20 de ani am scris indeosebi cu altzii.
De ce? Din pan-plezir (de cele mai multe ori) & din *nevoie* de cateva ori. Din nevoia de-a „scoate” lucrarea „perfecta”, pentru ca „tzinea”, partea pe care n-o puteam face, de *expertiza altora*. In plus, de multe ori, am ales sa scriu in echipa, doar pentru ca echipa „contzinea” inshi *mari* (din aia cu cuvantarica de o ora in plenla un ICM – hm… un analog roman ar fi acilea Foias sau Voiculescu).
Pai, ia de socoteshte, batrane: nu am „ieshit” io *mai bine* scriind cu aceea decat daca ashi fi scris-o de unu’ singur?
Itzi spun io: am ieshit!
Desigur, scriind in trei, la Cambridge Proceedings, io „iau” numa vo 0.25 pa ea, deshi cei doi mari au ” marshat” pentru ca le-a placut ideea *mea* & e chiar bagata-n al mai dihai tratat din domeniu (vezibine, intr-o mie da pagini am & io loc, p-acolea, hi, hi, chiar asha – shi mi-a chiar placut! – mi-a spus un tanar & dashtept coleg).
Chestia ailalta , ( aia cu nu se socoteshte daca *nu e de cel putzin 0.5) mi se pare *atroce*, pentru ca, sa-i zicem, Journal of Group Theory (jurnalu’ domeniului *meu*, cam cum ar fi J.D.G. la tine), are *sub 0.5*.
Singur dac-ashi scri-o, imi vor ignora-o, aceshti *ignoramushi*, care habar nu au de *cum* se judeca un matematician.
Shi-n fine, ca sa inchei, „indicele” ala de ce-ai facut in ultimii 5 ani, care pare sa „ceara” sa fi facut cam jumate din ce-ai facut in chiar ultimii 5 ani.
Io nu shtiu, batrane, cum practici *tu* matematica, ce este dansa pentru *tine*, io-tzi pot scrie numa’ despre cum o practic eu (shi multzi altzii ca mine – aia-s chiar stimabili, sa shtii, sunt stimabili precum Nicolae Manolache, ei spun ce scrie Nicolae mai sus). Uite: o practic fara sa tzin cont da mode, da ce „are tzug”, o practic fiindca am de multzi ani nishte probleme de rezolvat, ma gandesc ani la o problema, petrec luni ca sa re-scriu (ca sa iasa cat mai bine, cat mai ushor de intzeles, de cetit), scriu cam una-doua pa an.
Pai, atuncea, *cum sa am* acel „indice”, bre?
Pe scurt, batrane, io, dupa *aceste* trei cerintze, nu ma pot califica drept profesor plin in Romania, cu toate ca mai tata lumea spune (nu shtiu daca o shi crede, da’ io mi-s mandru da chestia asta) ca io ashi fi scris, in domeniul meu stramt, cele mai „tari” lucrari dintre cei nascutzi pan Romania. Desigur, am scris multe in *colaborare*, cum a chiar scris marele Thompson (cu Feit) a mai tare teorema a secolului 20, intr-o revista (Pacific J.), care *nu are 0.5*
shi care mare Thompson (la glezna caruia *nu* se ridica ineptzii care-au introdus aceste criterii aiurea) a chiar luat &
Fields & Abel pentru munca lui. Cu *cat* s-ar fi „ales” Thompson , oare, in drumu’ lui catra „magicul total de 5”, cerut pentru a avansa in… Romania? S-ar fi ales cu un amarat de 0.23 sau asha ceva.
Tu *chiar nu vezi*, chiar *nu intzelegi* ca acest , sa-i zicem, sistem, odata aplicat „la sange”, va face ca tinerii sa *plece din tzara*?
Tu *chiar nu vezi* cat e de *atroce* stupizenia? Cum scria Nicolae (Manolache) mai sus, ca *bine scria*: acest ISI *nu masoara noima*. Masoara unde ai scris, cate citari ai , dar nu masoara semnificatzia rezultatului ( nici n-are cum, pentru ca *statistica-i inepta prin definitzie*).
Exemple in *contra* teoriei tale am cat cuprinde (romaneshti, au de aiurea). Cat cuprinde. Shi, ca sa-tzi mai inmoi io oleaca cerbicia, sa shtii ca pe baza a *3-4* lucrari o *mare* tanara matematiciana poloneaza a fost facuta prof plin in UK , la o *mare* universitate -& nu, nu ar fi putut trece de mizeria asta noua de acasa…
Uite: *io* am mare nevoie de „validare” de din afara. Cand am cerut sa fiu avansat acilea (Kuwait Univ.), am pus pe lista vreo 25 nume de cei mai mari in domeniu – ca sa ma judece *ei*. Vezibine: daca veneau slabe rapoartele, eram dat afara imediat. Vorba aia, ca la ruleta: totu’ au nimic…
Shi-am facut-o, n-am indicat, drept referentzi, pretenari(asta apropo de ce scrii tu mai sus), co-autori, cunoshtintze etc.
Am riscat *totul*. De ce? Pai, ca sa *aflu cam pe unde ma chiar aflu prin meserie*. Au venit, toate *bune*, m-au avansat, de parerea *alora* tzin io cont & *nu* de parerea unor habarnishti sadea, care se „iau” dupa nu-sh ce numere.
Pana la urma, Liviu, te/ne judeca (lumea) dupa cate teoreme faine avem, nu?
No hai noroc, sper ca m-am facut mai bine-ntzeles, n-o scriu doar pentru tine (tu eshti doar un pretext care s-a ivit pa coverta), o scriu pentru *tinerii* care inca mai contempla
„intrarea in sistem” in Romania.
Cele bune,
Nea Marin
Nea Marine, nu te face și tu niznai. Cred că am fost cît se poate de clar: ce se numără e doar ca să se asigure un prag de onorabilitate (n-ai să-mi spui că cineva care nu are nici măcar 12 citări (cît prevede OM-ul acela pentru matematică), de orice fel, oricît de contextuale, merită să candideze pe un post de profesor; chiar dacă e foarte bun, mai poate aștepta să-l mai cunoască lumea). După ce acest prag e îndeplinit, vine o comisie care se uită cine și cum citează și, mai ales, citește articolele, nu le mai numără. Sincer, nu văd care e problema.
Nici o soluție nu e perfectă, nici cea pe care o propui. La competiția de granturi tocmai încheiată s-a lucrat numai cu evaluatori străini. Unii s-au dovedit incompetenți sau nepotriviți proiectelor…
Sigur, există și alte posibilități. Dar mi se pare că cea aleasă acum poate funcționa, măcar o vreme. Abia aștept vremea cînd nu va mai fi nevoie să numărăm nimic și vom putea numi comisii oneste fără să ne pese de unde sînt membrii lor.
Și ca să-ți răspund la întrebare: nu știu, nu ți-am numărat punctele. Bănuiesc că treci pragul și te poți înscrie la un concurs. Apoi e treaba comisiei.
Numai bine,
Liviu
Salut din nou, batrane.
Uite, *tu* m-ai cunoscut asta vara (hi, hi, slava Domnului, nu-n sens \”biblic\”). Hai sa te-ntreb: ashi merita *io* un post de prof plin in Romania?
Te-ntreb, direct, chestia asta pentru ca-n legea aia *tampita* (am mai scris trebshoara asta pe F.A.R., vaz ca Nicolae Manolache – daca e cine cred io ca e, un vechi, vechi amic, pe care-l respect &admir scrie cam in aceeashi \”vana\” p-acilea) nu se tzine cont de *cine* te citeaza. Nu se *numara* lucrari scrise-n 2-3, nu se *numara* lucrari la Congrese precum IMM… Cum de le potzi *tu* lua astora apararea? Cu-atata gratzie? Cum se face ca o citare intr-o monografie in 3 volume (a mai tare, singura), scrisa de doi mari inshi dintr-un domeniu, *nu se numara* (la citari)?
Shi, cum se face ca lucrari prin Communications of Algebra , prin muuulte altele (Tohoku, par ezamplu), *nu se numara* (ca au coeficientu\’ ISI *a\’ lu peshte * *astazi* chiar oleaca subt 0.5), pe cand *revista de rahat numita
\”Carpathian Mathematical Journal\” are, in acelashi ISI (al peshtelui!), un coeficient de 0.9? Ha, ha, fatele de la Capalna!
Treaba-i cum scrie Nicolae (Manolache), un matematician trasnet (parerea-i a mea, sper ca *nu* e doar a mea): acest ISi e un , de fapt, un mic rahat desigur, limbajul ne-academic *ishi are locul cand chiar trebe\’…*.
Nu confunda, te rog, batrane, ISI au ne-ISI cu lucrare buna au slaba. Ca s-au mai inshelat multzi. Am exemple gramada, nu vreau sa te obosesc.
No bine, atata am avut de scris, al tau,
Nea Marin
P.S. Solutzia *corecta*? Simplu: pui 3 inshi (mari) de din afara sa se uite peste 5-10 lucrari de-ale tale. Plateshti (desigur pentru asta) vo 1000 dolari americani (salariul unui conf actual pan\’ Ro). Dar, ai solutzia… De *ce nu se face*? Pai, cred ca-i cam clar: pen ca *lumea sa opune*…
He, he, *cate mituri* nu s-ar *demola* , oare?
Am o intrebare care nu vizeaza direct articolul dar cred ca nu e totusi off-topic: legat de criteriile de promovare publicate pe saitul ministerului (stiinte umaniste), daca eu imi public o carte care dezvolta substantial teza de doctorat (deci nu e textul tezei, e ceea ce in America s-ar chema ‘tenure book’ sau ‘dissertation book’), si o public la o editura internationala de prestigiu, cate puncte primesc? …10 (carte bazata pe teza de doctorat) sau 90 (editura internationala)? Aveti cumva idee? …mi-am permis sa intreb aici pentru ca vad ca s-a comentat intens si au fost exprimate opinii avizate. Multumesc pentru orice raspuns! (cu scuze pentru ca n-am folosit diacritice)
Fraza dumitale, pe care o pretinzi gramatical pura, nu pare a purta rod. Nici flori, macar.
Satisfactia pe care o gasesti dumneata in a-mi vina erori ‘typo’, care altminteri cred ca sint tacit acceptabile in e-mailuri si postari, pentru ca acolo scriem si citim grabit, nu demonstreaza atit de clar incapacitatea mea, sau a celor din stiintele exacte, in genere, in a scrie corect, dar cu siguranta vadesc „incuietudinile” dumintale (sic! cuvint inventat, inexistent in DEX).
In postarea mea initiala, cu vina recunoscuta de a fi prea lunga, am catat a intelege nemultumirea celor din stiintele umaniste pentru criteriile ISI (dumneata vei fi stiind, totusi, despre ce e vorba?) si m-am alaturat criticii mecanicismului acestor legi (in conditiile unei oarecare curtoazii interdisciplinare, pentru ca mie nu mi-e greu a indeplini acele standarde minime si chiar sub perdeaua anonimatului -eventual temporar- pot fi chiar crezut -neavind nimeni a pierde din asta – ca le si depasesc binisor).
Dumneata nu ai avut de zis ceva care sa foloseasca cuiva. Te indemn, domnule A. Popescu la decidecentza! (un submultiplu al decentei; nota: uneori scriu cu ‘tz’ pentru a evidentia un t cu virgula sub el, parindu-mi conjunctural necesar pentru a dibui fonetica, iar mica asta golanie de „spelling” e acceptabila totusi cind scriem in „plain-text”, fara diacritice, deci nu e cazul sa faci dumneata „mishto” si de asta; uneori imi mai scapa degetele pe clape si pot scrie- din viteza- „matematematica”; vreau sa subliniez ca mai inainte am scris, totusi, decidecentza, nu decentza, pentru ca nu cred ca esti dumneata capabil chiar de asa standard minimal).
Dumneata esti mindru ca scrii corect si m-ai „admolestat” (ups!, inca un cuvint mutant!) neavind totusi nimic a zice. Eu cred ca scriu corect, iar dupa sistema dumitale, vazindu-ti orizontul strimt si flamurile ce te stirnesc a izbi in porti, tocmai cind se deschid, as putea chiar sa banui ca daca ar mai fi fost trei litere in alfabet, ai mai fi stat doi ani la scoala.
Din ultima exagerare a diatribei mele ai putea intelege si dumneata (sa nadajduim oare?) ca a practica „apodictatura” (ups! I did it again!) „gramaticanteriei” (verdammt, noch einmal!) presupunind, in corpore, ca nu stiu a scrie toti cei ce iti spun cit de larg e Universul, cit de marunti si iutzi sint neutrinii, cine sintem-de unde venim-incotro mergem, in sens evolutionist, cei care iti inventeaza tranzistorul, autoturismul, calculatorul si satelitul de care te servesti cind postezi „culturasisme” (sic!) nu te face mare nici pe dumneata, nici nu aduce onoare umanistilor (presupunind ca lupti in tabara lor, desi nu cred ca acestia au nevoie de un „culterorist” ca dumneata).
Sic transit gloria mundi!
Tot bifurcindu-ne!
Domnule A. Popescu,
Aveti intr-adevar o dreptate a dumneavoastra.
Observ ca ati participat consistent cu idei si perspective bogate, critice, originale, la dezbaterea de pe forum.
Imi este greu sa-mi reconsider „estimarile”.
Iata cateva motive:
„dintr-un concoct de factori …”
„Pentru stimularea celor din umanioare a scrie in limba „ISI” ar fi fost mai onorabile pentru toate partile niste campanii de discutii in agora si indemnuri orientative de la stapinire.”
„… cel cu remarca nepoliticoasa despre cercetatori din stiintele exacte …”
” … ca daca fizicienii si matematematicienii mai pot invata …”
„.. iar universtiatile si institutele noastre au intr-adevar si piloni si fatzade de atare consistentza …”
„.. articolelel ISI …”
„… fetze frumoase.”
„Cu actuala „modernizare” se copie infrastructura …”
„…structura interna a etosul romanesc ar imbia …”
” …finantze…”
„…se ucide compenenta ce ar putea …”
„… si e cinsinsita …”
Domnul Ornea spune asa:
„În toate țările ale căror sisteme universitar și de cercetare le invidiem, profesorii care nu le satisfac sînt triste excepții, nu se pune problema ca, în lipsa lor, cineva să viseze la o poziție universitară permanentă. La noi, aceste condiții au fost necesare tocmai pentru că avem puzderie de profesori fără operă notabilă …”
Comparatia domnului Ornea este schioapa. Domnia sa compara rezultatele, insa nu sufla nici un cuvant despre conditiile oferite celor care le produc.
Este foarte usor sa te erijezi in arhanghelul natiunii si sa dai criterii si sfaturi, sa emiti judecati si sa pui stampile, atunci cand sifonezi bugetul statului luand leafa si de la universitate, si de la academie, si din granturi si de la diverse organisme ce se ocupa cu asa zisa cercetare etc. Si toate astea pentru aceleasi articole caci productia stiintifica a domnului Ornea nu este de patru ori mai mare decat a altor cercetatori.
Cred ca faptul (punctat in articol) ca nu exista in alte legi din lumea cunoscuta atare reguli „de standard” minim, ar trebui sa ne ingrozeasca. Un mecanism nenatural, cu aceleasi consecinte pe termen lung ca si DDT-ul menit sa elimine buruienile dintre tomate.
In lumea veche, universitatile si cercetarea s-au nascut, intr-o istorie lunga, dintr-un concoct de factori de tot soiul, de la religie la politica, avind ca impuls originar si invariant de miscare setea de cunoastere si de universalitate. Aceasta istorie a creat standarde interne de demnitate si de concurenta ce nu pot fi inlocuite de legi mecanice si o politie intelectuala gen noul cnadtcu .
A nu avea rabdare ca standardele dorite sa se impaminteneasca prin niste mecanisme „soft”, mai naturale, tradeaza imaturitati quasi-maneliste. Stimularea productivitatii „ISI” incepuse si mergea binisor inca prin programele vechiului cncsis, prin care un articol „ISI” se recompensa cu o suma frumusica (chiar in jur de 2000 lei) imparita intre coautori. La fel, sistemul de granturi si alte competitii, cu toate hibele lui ar fi determinat, intr-un interval acceptabil la scala istorica, emularea unei populatii stiintifice competente „ISI. Pentru stimularea celor din umanioare a scrie in limba „ISI” ar fi fost mai onorabile pentru toate partile niste campanii de discutii in agora (fortind termenul de „interdisciplinaritate” de la sensul lui de lemn la fenomen posibil) si indemnuri orientative de la stapinire. Combinind stimuli pecuniari cu provocari cavaleresti cred ca se putea atinge o emulatie mai sanatoasa decit cu anasina literei legii.
Sint insumi din stiintele pozitive si nu stau chiar rau la punctajul ISI, si regulile noi m-ar avantaja chiar mult, dar ma deranjeaza heirupismul cu care aceasta lege a fost creata si lansata. Nu a fost o consultare indelunga. A fost o pripa cumplita, daca ne amintim bine.
Pentru claritate: scriu sub pseudonim pentru ca neobisnuind sa postez (am mai postat doar o singura data, tot aici, niciunde, nicicind, in alta parte) nu cred ca e relevant sau intelept sa imi dau numele. Nu din lasitate. In bransa am luat atitudine deschisa impotriva unor adversari puternici, pe motive deontologice, deci nu frica de vreun fel ma macina, dar nici asta nu e relevant.
Dl. Ornea, ca universtiar cu profesie pozitivista si cu avantajele unei educatii si ereditati umaniste, lanseaza un indemn corect catre colegii din umanioare. Daca opera exista, e doar o chestiune de bariera psihologica si relativ marunte demersuri strategice la nivel personal (asocieri in coautorate) a nu o traduce si disemina in jurnale internationale. Indemnul e corect, nu cu asta am o problema, ci cu legea in sine, pe care prea multi colegi de sincere intentii progresiste o intimpina fara sa sesizeze (sau trecind la colaterale acceptabile) virusul ascuns.
(By the way: l-as ruga pe dl. A. Popescu, cel cu remarca nepoliticoasa despre cercetatori din stiintele exacte ce nu stiu a scrie, sa isi reconsidere estimarile, ba chiar sa se ingrijoreze pentru faptul ca nu prea intelege lumea din jur, ca poate se supraestimeaza si chiar sa regrete sincer ca daca fizicienii si matematematicienii mai pot invata sa citeasca si sa scrie, el nu va intelege -se vede treaba- niciodata frumusetea unor teoreme si formule, orb pe veci la miscarile ascunse ale Universului si probabil prea incapabil de concentrare si piosenie, ca sa citeasca macar Biblia, integral, in compensatie)
O alta chestie quasi-orwelliana a actualei stapiniri este data de aceste comisii in care zeci de specialisti (buni, nu-i vorba, estimez ca aproximativ 20-30% din cercetatorii competenti ISI ai patriei) sint pusi sa monitorizeze (a la domnu’ Vucea, as zice) restul colegilor din breasla. Daca tot sint criterii ingineresti de evaluare, treaba asta o puteau face niste preacinstite secretare, fara organizarea unei comunitati stiintifice gen „Big Brother”). Nicaieri in lume, cu un titlu luat intr-o universitate anume nu te duci in capitala (e.g. de la Utah la Washington) sa capeti voie de la un consiliu de intelepti ca titlul e bun. Chestia asta e insesi treaba universitatilor, de veacuri. E o delegare oribila a dreptului la semnatura si prestigiu, o renuntare la motorul prim al demnitatii unei universitati.
Nu cred ca se poate spune ca e o masura temporara impusa de situatia nenorocita de la noi. Sa presupunem ca legea insasi o indreapta, ca am ajuns la standardele ce trebuie, cindva, poate chiar curind, daca tot mergem in mars fortat. Unde scrie atunci ca se autodistruge cnadtcu? Doar nu va mai fi fiind nevoie de el, daca am ajuns in tara promisa si universitatile suspecte de coruptie, in toto, si-or fi cistigat, la scoala de corectie dreptul la independenta. Deci, cind si cum se autodistruge cnadtcu? Sau raminem cu terminatorul inca functional vreme de secole? Ori pina la prima schimbare de guvernare.
Masurile brute atrag dupa sine raspunsuri pe masura. Desconsiderarea aratata de actuala conducere de sus a stiintei chiar si schioapelor realizari de pina acum indeamna la demolarea, in raspar, si a ce vor fi facut ei, necatind ca-i bun sau rau.
Ar mai fi si alte puncte, nu slabe, ci cumplite, ale legii -atit prin potentialul nefast cit si prin lipsa de justificare si prospect- cum ar fi mutarea nenorocitei de clasa a noua intre etaje, dar sa zicem ca asta e alta poveste.
Nu as vrea ca sa cad prin cele scrise alaturi de baracuda vreunor congregatii de incompetenti si lenesi care au toate interesele vreunui status quo in ierarhii, iar universtiatile si institutele noastre au intr-adevar si piloni si fatzade de atare consistentza, dar -non idem est si duo dicunt idem- nu pot a ma inscrie in corul laudatorilor noii legi ce, pe linga un grad de samavolnicie , lasa si locul unei noi specii de profitori. Exista retete ale succesului si pentru articolelel ISI si acestea pot fi produse si de pe platforma unei mediocritati profesionale care poate ucide creativitatea si eruditia, virtuti ce, de bine de rau, mai erau ocrotite, pe ici-pe colo, prin legi nescrise de eugenie intelectuala, in standardele „de moda veche”. Ucigind componenta de traditie din ramuri intregi ale invatamintului se cauterizeaza bube urite, dar cu pricepere de felcer, dupa al carui fier inrosit nu se mai pot reface totusi fetze frumoase. De cind cu ISI, in lume deja se scrie mai mult decit se citeste. E un efect care seamana cu supraproductia din economie, drept pentru care estimez ca asta va genera o criza infrastructurala si in stiinta.
Cu actuala „modernizare” se copie infrastructura academica din tari puternice, care folosesc masiv studentii si doctoranzii ca „mina de lucru”, avind asigurat un flux ridicat al acesteia (inclusiv din tarile marunte). Se tinde, se vede treaba, si la noi spre universitati mamut si laboratoare-hala de productie. Quite horrible!
Strategic, nu cred ca ne intereseaza acest tip de infrastructura fiindca chiar daca am avea o situatie normala in acest flux de tineri studiosi (fara parazitajul universitatilor gen fabrica de diplome) atit resursele existente „local” cit si structura interna a etosul romanesc ar imbia mai degraba spre alte forme de organizare logistica, mai in dulcele stil clasic, mai la scala umana (un maestru, doi trei invatacei care chiar discuta, mai placut parca decit un profesor cu mult ISI biciuind vreo 40 de studenti sa produca, el insusi devenind mai degraba manager cautind finantze si agent PR al propriei imagini).
Nu in ultimul rind: prin favorizarea unor universitati ce au avantaje istorice se ucide compenenta ce ar putea creste cu onestitate si in centrele mai mici si mai noi. In litere, in matematica, in fizica teoretica, se puteau naste genii si pe la vreo universitate din Bacau, pentru ca acestea pot trai, cu putin noroc chiar si cu resurse reduse, daca ministerul ar fi avut tactul unui tata educat, sa le spuna ca si ei pot creste oameni mari, fiindca „alma mater” le da cit poate si e cinsinsita, de felul ei. Dar fapt e ca ministerul se comporta ca un vizir violent cu haremul lui, marcind cu fierul rosu universitatile marunte, care nu mai pot sa fie atunci si „mame iubitoare” cu fii lor. Cei ce stiu a compune bine, cu pana ori cu computerul, sint damnati de vor fi nimerit de tineri la o universitate mica, pentru ca, din start, nu le da dreptul sa aspire la cercetare, ca nu pare de nasul lor, pentru ca nu au nimerit unde trebuie.
Ca multi dintre noi, nascindu-ne in Romania.
PS
Scuze pentru lungimea interventiei.
Domnule Ornea,
Nu e adevarat ca s-ar aplica peste tot in lume metode „scientometrice” in evaluarea candidatilor la posturi universitare. In Germania, de exemplu, pentru Matematica,
regula este sa se analizeze cateva lucrari (cel mult 5) ale fiecarui candidat. Calitatea de cercetator e stabilita dupa cele mai profunde si originale lucrari ale fiecaruia, indiferent unde sunt publicate. Intre doi cercetatori nu se alege dupa „factor de impact” calculat de institute private cu interese economice ci, mai ales, dupa „gradul de transcendenta” atins
de fiecare.
Nu este inlocuita evaluarea facuta de niste specialisti in domeniu cu criterii elaborate de
si pentru bibliotecari.
Chiar in tarile unde s-or fi adoptat astfel de metode numerice, nu stiu ca ele sa se aplice
in universitatile (institutele) cele mai bune.
Daca inlocuim criteriile si analizele facute de specialisti cu numere calculate dupa reguli
facute pentru biblioteci, inseamna, in cazul cel bun, ca nu avem incredere in corpurile de
profesionisti. Fie ne indoim de profesionalitatea lor, fie ne indoim de moralitatea lor. Adoptarea unor criterii principial gresite deschide panta declinului
profesional. Mediocrii sunt foarte harnici si inventivi in a indeplini „criterii”.
In cazul cel rau: aceste criterii gresite principial permit manipulari. Cel mediocru, prin inlocuirea discutiei la obiect cu discutia despre numere, poate sa-si inchipuie a crede ca e „numai cu 3 puncte ISI” sub un nivel pe care de fapt nici nu-l viseaza (si care ar putea fi punctajul unui coleg). In loc sa aiba smerenie in fata valorii autentice, se crede aproape si el insusi de ea.
Chiar cand numerele spun ce ar spune si specialistii, sub aparenta unei
obiectivitati cantitative se ascunde bine lasitatea lipsei de responsabilitate; responsabilitate inseamna evaluare asumata. Presupun ca sunteti de acord cu mine ca raportul adevarat intre o lucrare originala si o alta, chiar mai „bine” publicata, poate fi cel intre 1 (unu) si 0 (zero), adica conventional (cu o buna conventie!) „infinit”.
Cum prindeti acest fenomen cu „numere ISI” ?
In timpul CAP-urilor se aplicau metode numerice pentru a transforma in „zile-munca” conventionale activitatea taranilor cooperatori. Erau reguli „stiintifice” de a inmulti cu numere subunitare numarul orelor lucrate. Cei care faceau aceste socoteli se numeau, bineinteles, „socotitori”. Regimului politic din acea vreme „nu i-a dat prin gand” sa normeze cu criterii numerice si activitatea stiintifica. Nu a introdus „socotitorii”
in evaluarea muncii stiintifice. Daca ar fi facut-o, portarii ar fi fost supracalificati
ca socotitori! (Nu am nimic contra portarilor, sunt necesari si de apreciat!)
Eu cred ca e foarte greu de evaluat calitatea stiintifica, dumneavostra spuneti
ca evaluarea e gata facuta de niste intreprinzatori privati, si ca numai alfabetizarea ne transforma in „evaluatori”, pentru ca trebuie numai sa citim si sa adunam.
Iata o reteta foarte buna sa ajungem la dezastru!
Nu doar divizarea agentiei de finantare in ramuri care sa se ocupe de stiinte exacte, respectiv umnaiste este necesara, ci si diferentierea sumelor acordate. Exista diferente majore intre sumele necesare in geologie, de exemplu, si matematica, sau intre chimie si literatura.
Domnule Ornea,
Motivul pentru care cercetatorii din stiintele exacte nu au protestat la aceste standarde este acela ca nu reusesc sa se exprime coerent in limba materna si nicidecum faptul ca sunt foarte fericiti cu acestea. Oare ce parere au profesorii despre standardele actuale?
Chapeau!
Lipsa de intelegere a criteriilor minimale de catre comunitatea umanista si din cea stiinte sociale, politice si economice este ingrijoratoare. Solutia divizarii agentiei de finantare in ramuri care sa se ocupe doar cu aceste ramuri ale stiintei care par refractare evaluarii ar trebui explorata intr-un mod serios.
Nu e acceptabil ca o comunitate cu trecere la mass media precum ce umanista sa traga inapoi cercetarea in Romania in toate domeniile pentru ca nu intelege concepte de baza precum evaluare minimala la standarde internationale!