Bifurcaţii. Miracole

Pe 11 septembrie a început un nou an școlar. Fără toate manualele, cu ordine aberante, gîndite (?) parcă special ca să năruie orice stă încă în picioare, emise de un ministru buimac, cu școli în stare mai bună sau mai rea, zugrăvite sau nu, unele cu closete în fundul grădinii sau cu săli delabrate, altele renovate pe banii părinților – dar a început. Ca în fiecare an.

Profesorii aceia despre care în presă auzim și citim mai ales că nu-și fac orele, că, și dacă se duc la școală, nu-și fac bine meseria, profesorii aceia disprețuiți, bombăniți, cînd nu de-a dreptul huliți, agresați de părinți ignari care cred că le știu pe toate și ceva pe deasupra, profesorii cocoșați de hîrtiile inutile pe care mai marii lor îi obligă să le facă, umiliți de inspectori și, de multe ori, chiar de elevii lor, profesorii care mereu amenință cu greve pe care niciodată nu au inimă să le facă au intrat iar la clase, pentru salariile lor mici de care degeaba se tot plîng. Cum-necum, copiii învață de la ei ce e de învățat. Cînd și dacă vor să învețe.

Că școala românească funcționează încă, în ciuda prostiei și a relei-voințe celor care o conduc, e un miracol care se întîmplă continuu și pe care, grăbiți, abia îl mai băgăm în seamă. Ar trebui să-l celebrăm cu fast și cu recunoștință.

Cum tot miracol e că funcționează învățămîntul universitar și cercetarea științifică. Este o diferență enormă între condițiile în care lucrează un tînăr universitar sau cercetător la noi și în Vest. E o minune că unii dintre cei de aici sînt competitivi și pot concura și colabora cu colegii lor din universități celebre. E o minune că ei, oameni de știință tineri, obligați aici să predea mai mult decît colegii lor de afară și pe bani mult mai puțini, pentru că facultățile noastre de știin­țe nu au mulți studenți, și finanțarea vine pe cap de student, e o minune că ei rămîn în țară. E o minune și mai mare că, an de an, se mai găsesc cîte unii care vor să intre în acest sistem care, în realitate, cu foarte puține și locale excepții, îi respinge. Fără acești nebuni, în cîțiva ani, totul ar intra în colaps.

Cît despre cercetare, miracol e puțin spus. Subfinanțată, impredictibilă, cu reguli schimbate an de an, condusă mai mereu obtuz, de oameni care nu știu, de fapt, ce înseamnă cercetarea științifică și care cred că validarea vine de la Salonul de Inventică de la Geneva, cercetarea românească se încăpățînează să nu moară.

În ciuda tuturor bețelor puse temeinic în roți de către guvern,  în țara asta se face învățămînt, se face cercetare. Știri pozitive, nu doar așa cum ar vrea dna Doina Pană să audă, sînt. Pe 11 septembrie a început, la noi în facultate, o școală de vară de geometrie algebrică, urmată de o conferință la care participarea e la un nivel rar atins la noi: despre unul dintre participanți se știe deja sigur că va fi unul dintre medaliații Fields de anul viitor, altul e pe lista scurtă; pe lîngă ei, multe nume mari, foarte mari, mulți tineri, studenți, masteranzi și doctoranzi, de la noi și, mai ales, din alte părți. Conferința a venit și cu o expoziție germană de obiecte matematice, Imagi­nary, organizată în holul Sălii Radio, în timpul festivalului, dar și cu o expunere despre matematică și muzică și, la Godot Café, o discuție despre legăturile dintre cele două domenii.  Evident, pentru asemenea știri nu e loc în emisiunile culturale. În mediile românești, știința nu e cultură.

Dar oare nu miracol trebuie să i se pară și distinsului domn Pop această improbabilă întîmplare a ființei sale, instalarea în scaunul lui Spiru Haret? „Ce mirare că sînt!“, își va fi zicînd, în fiecare dimineață, în mașina care-l duce la minister. N-aș crede că sînt mulți aceia care să-i răspundă: „Ce bine că ești“– dar asta-i o altă poveste.