BIFURCATII. Pentru familie şi prieteni: jidan

Eram prin clasa a cincea sau a şasea, aveam vreo doisprezece ani. Şi, într-o zi, m-am certat cu prietenul meu cel mai bun, cu Florin; eram nedespărţiţi. Naiba ştie de la ce ne-am luat. Ne mai ciondăneam, ăsta era tot farmecul, dar ca atunci – nu-mi amintesc. Ne-am bătut, ne-am înjurat, am ţipat, am plîns, dar nici unul nu-l putea dovedi pe celălalt, eram cam de-o seamă, scunzi şi cam bondoci amîndoi. Pînă cînd el n-a mai răbdat şi a scos-o pe gură: „Jidan împuţit ce eşti!“. Era, evident, mişcarea cîştigătoare. Knock-out garantat, o ştia foarte bine. Nu-mi lăsa decît posibilitatea unei lovituri sub centură. Am început să urlu şi l-am muşcat de un deget pînă i-a dat sîngele. Asta a fost tot. Am rămas, în continuare, prieteni. La doisprezece ani, durerile trec mai repede. Dar, iată, nu se uită. Are, deci, dreptate DEX-ul: termen familiar, folosit între prieteni.   Ei, ce bine-ar fi fost să fi ştiut eu de mic copil că „jidan“ e doar un termen familiar, nu o înjurătură! Nu mi-aş mai fi făcut atîtea probleme, aş fi dormit mult mai liniştit. Şi aş fi avut, azi, mai mulţi prieteni. Dar tot e bine că aflu acum, […]