BIFURCAŢII. Portret de grup lîngă catafalc

Am încercat în zilele din urmă, în plin vacarm şi cacofonie asurzitoare, să-mi aduc aminte cum îl vedea generaţia mea pe Adrian Păunescu – de fapt, extrapolez, poate, nepermis: e vorba despre colegii şi prietenii mei, singurii ale căror păreri de-atunci le cunosc de la sursă. Pare greu de crezut acum, dar în vremea liceului meu, a doua jumătate a anilor şaptezeci, noi citeam poezie românească – oricum, în proporţie mult mai mare decît se citeşte acum. Preferaţi erau, de departe, Nichita (nimeni nu-i spunea altfel) şi Sorescu. Dar îl descoperisem (!) şi pe Geo Dumitrescu, cu Libertatea de a trage cu puşca, pare-mi-se, proaspăt apărut. Se citea şi Păunescu, multora le plăcea. Dar nu poetul social. Prindea la tinerii care eram poezia lăcrămoasă, sentimentală, kitsch-ul (o spun acum, nu garantez că şi atunci gîndeam la fel) gen „Cine are părinţi…“. Atît. Eu, unul, nu-i citisem volumele de la începuturi. De cearşafurile patriotice pe care le comitea ne băteam joc sau le mai recitam la „montaje literare“. Nu citeam ziarele decît pentru „mica publicitate“, cronica sportivă, necrologuri sau „faptul divers“; nu citeam România literară, nici Luceafărul în zilele aniversare, nu citeam poemele de prima pagină. Conspectam, cînd trebuia, discursul tovarăşului, […]