BIFURCAŢII. UM 0740, Focşani

Începuse bine armata. Mă rog, aproape bine. Era o toamnă caldă şi îmi găsisem haine şi bocanci pe măsură, mă tunsesem zero, arătam ca o mingiucă rumenă. Prin a doua zi, cred, la apelul de dimineaţă, lentul Petroianu, zis Mutulică, om plin de umor şi de treabă în felul lui, inspectîndu-şi plutonul, mi-a aruncat: „Bine, băi, Ornea, am şi eu un evreu în pluton şi ăla e nebărbierit!“. Plin de umor, cum spuneam. Am înţeles. M-am bărbierit mai conştiincios, la sînge, să se poată omul mîndri cu evreul lui. Apoi m-am iniţiat, încet-încet, în tainele milităriei. Nu-mi ieşeau bine chiar toate, n-aveam ştofă. De exemplu, la prima tragere în poligon, am nimerit două gloanţe în ţinta-piept, chiar spre inimioară, dar unul, mai nesimţit, s-a dus peste biută, nu ştiu cum mi-a scăpat. „Ştii proverbul ăla românesc, băi, Ornea?“, m-a-ntrebat lent-colonelul Nenciu, şeful teriştilor. Ştiam eu multe, dar la care se gîndea el, nu mă prindeam. Aşa că am tăcut. „Hai, hai, chiar dacă eşti evreu. Brînză bună-n burduf de cîine…“. Asta m-a dat gata. Eram crud. Şi, probabil, lipsit de umor. Am plîns. Am luat-o-n tragic, deşi, evident, omul îmi voia binele. Eram nu doar crud, dar şi tîmpit. Am […]