BIFURCAŢII. Wittgenstein, „Însemnări postume“

O lectură pasionantă şi, pe alocuri, deconcertantă, cel puţin pentru un cititor nespecialist, ca mine, sînt Însemnările postume. 1914-1951 ale lui Wittgenstein (Editura Humanitas, 2013, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu). Pasionantă, pentru că observaţiile acestea răzleţe, de mare frumuseţe şi expresivitate, unele, făcute de o minte sclipitoare cu varii ocazii, stîrnite de lecturi sau de chestiuni la care medita într-un moment sau altul, şi notate ca atare, la prima mînă, fără grija elaborării, oferă spectacolul unei inteligenţe vii, pătrunzătoare, iconoclaste, cel mai adesea originale şi deloc încorsetate de prejudecăţi – iată un exemplu: „Cînd citim dialogurile socratice, avem  sentimentul: ce pierdere îngrozitoare de timp! Pentru ce aceste argumente care nu demonstrează şi nu clarifică nimic?“. Deconcertantă, pentru că unele notaţii par lăsate în suspensie, sînt greu de înţeles în lipsa unor comentarii avizate care, eventual, să le urmărească reapariţia sau dezvoltarea  în  alte secţiuni ale operei lui Wittgenstein. A fost opţiunea editorului Georg Henryk von Wright, respectată de traducătorii români, să le publice aşa, necomentate – tare frustrant, uneori. Pe chiar prima pagină, dau peste această însemnare din 1929: „În nici o confesiune religioasă nu s-a păcătuit atît de mult, prin abuzul de expresii metafizice, ca în matematică“. […]