BIFURCAŢII. Wittgenstein, Însemnări postume

Olectură pasionantă şi, pe alocuri, deconcertantă, cel puţin pentru un cititor nespecialist ca mine, o reprezintă Însemnările postume. 1914-1951 ale lui Wittgen stein (Humanitas, 2013, traducere de Mircea Flon ta şi Adrian-Paul Iliescu). Pasionantă, pentru că observaţiile acestea răzleţe, de mare frumuseţe şi expresivitate, unele – făcute de o minte sclipitoare cu varii ocazii – stîrnite de lecturi sau de chestiuni la care medita într-un moment sau altul şi notate ca atare, la prima mînă, fără grija elaborării, oferă spectacolul unei inteligenţe vii, pătrunzătoare, iconoclaste, cel mai adesea originale şi deloc încorsetate de prejudecăţi – iată un exemplu: „Cînd citim dialogurile socratice, avem sentimentul: ce pierdere îngrozitoare de timp! Pentru ce aceste argumente care nu demonstrează şi nu clarifică nimic?“. Decon certantă, pentru că unele notaţii par lăsate în suspensie, sînt greu de înţeles în lipsa unor comentarii avizate care, eventual, să le urmărească reapariţia sau dezvoltarea în alte secţiuni ale operei lui Wittgenstein. A fost opţiunea editorului Georg Henryk von Wright, respectată de traducătorii români, să le publice aşa, necomentate – tare frustrant, uneori. Chiar pe prima pagină, dau peste această însemnare din 1929: „În nici o confesiune religioasă nu s-a păcătuit atît de mult, prin abuzul de expresii […]