Nu sînt critic literar, dar citesc cărți. Încă citesc. Am citit o viață întreagă. La început, tot ce-mi cădea în mînă. Mai apoi, după titlu. Și, mult mai tîrziu, după numele autorului care știam că mă va duce în lumea lui, unde aflam totdeauna ce căutam. Acum trebuie să recunosc că citesc cărți dăruite de autori necunoscuți. M-am născut cu o boală incurabilă. Sufăr de incapacitate funciară de a refuza. Înghit sute de pagini care nu-mi spun nimic. Ca să înțelegeți mai bine, cititul acestor cărți e ca balada celebră a lui Manole, „tot ce ziua zidea, noaptea se surpa“. Poate că și „cititul de lux“ se plătește. Cu timpul, nu mai poți intra cu adevărat într-o carte decît comparînd-o cu toate cărțile păstrate în rafturile memoriei tale. Uneori, acolo se produc scurtcircuite.
Brusc, îți apare în fața ochilor „the moon is red“. Știi că așa începea Salomeea de Oscar Wilde, citești în continuare „și mîine e o zi“ din Pe aripile vîntului de Margaret Mitchell. Te încurci tot mai des în junglele amazoniene ale ficțiunilor și, încet-încet, începi să rătăcești pe aleile dintre blocurile propriului cartier, în care nu mai știi să te descurci. Iată de ce singura literatură în care mă mai simt acasă este literatura japoneză. Literatura vechilor samurai, care își construiau din singurătate o gheișă personală, care putea să fie, eventual, un tatami sau un chimono sau, pur și simplu, balansul unui cutremur. Din păcate, literatura japoneză recentă s-a născut gata contaminată, ca „tot ce mișcă-n lumea asta, rîul, ramul“, de pandemie americană. Trebuie să fac o mărturisire rușinoasă. Pe acest continent uriaș n-am găsit decît doi americani de care să mă îndrăgostesc cu adevărat – Faulkner și Anthony Hopkins. Și-ar mai fi unul recent, care-mi stîrnește o înduioșare maternă. Copilul ăsta bun se numește Obama. De ce am simțit nevoia să vă înșir toate astea, care n-au nici o legătură cu ceea ce vreau să scriu, de fapt, nu știu.
Poate tocmai fiindcă literatura liberă cu adevărat și netrucată chiar trebuie să n-aibă nici o legătură, cum n-are Einstein cu Constantin Abăluță, a cărui carte, iată, mi-am luat inima-n dinți și-am citit-o de curînd. Acest obiect ieșit de sub degetele subțiri ale unui artist extrem de rafinat, Mircia Dumitrescu, m-a captivat de cînd l-am văzut. E în perfectă consonanță cu spiritul scriitorului-alchimist, care n-a făcut toată viața nimic altceva decît să încerce zeci de formule prin care să schimbe valențele de sens încremenite în proiectul inițial. Și, în cele din urmă, a reușit să realizeze transplanturi de personalitate. Ceva greu de imaginat în ziua de azi. Practic, a devenit un „constructor de imprevizibil“. Constantin Abăluță e un inventator singular în poezia noastră actuală, pe care nu-l pot asimila nici unei școli experimentale și nici unui curent, fiindcă e prea în toate felurile pentru a putea crea o școală, poate de-asta îl adoră pe Pessoa. Poate doar, eu știu, în Franța ar putea face figură bună în OULIPO. De altfel, în această țară, a cărei cultură îi este la fel de familiară ca a noastră, a și publicat cîteva cărți, reușind și performanța de a scrie în limba care îi îmbracă atît de bine spiritul. În ultimele cărți, pare obsedat de o pasiune, care îl acaparează tot mai mult, pentru „fișa de dicționar“ ca specie literară, ceea ce îl apropie oarecum de Clavecinul bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu. Nimic nu poate să țină în viață literatura decît eliberarea cuvintelor din armura ruginită a sensurilor riguros conservate, fiindcă nici o omenire nu s-ar fi născut dacă Demiurgul nu-i pedepsea pe Adam și pe Eva, eliminîndu-i din decentul program paradiziac. Există genii pe acest pămînt care consumă totul într-o carte și, pe urmă, își iau lumea în cap și fac comerț cu arme.
Mai există și unii care nu fac o viață întreagă decît să scrie, fiindcă bronhiile lor respiră literatură… Literatura îi scapă din morți. Cum văd un bilet de tramvai, scriu pe el orice le trece prin cap și-și fac o provizie de viață. Constantin Abăluță face parte din a doua categorie. Poate că sînt spirite renascentiste născute prea tîrziu și se mișcă în sucul lor propriu ca-ntr-o „supă cosmică“. „Ce are Einstein în comun cu Constantin Abăluță?“, veți întreba; dar „Pîlnia cu Stamate“ ce avea? Sau mașina de cusut cu o umbrelă? Obișnuim să punem etichete pe obiectele de vînzare, pe caietele de școală, cum dăm nume oamenilor. Abăluță a fost multă vreme socotit, alături de Petre Stoica, poetul obiectelor. Acum poate fi numit „Poetul-dicționar al obiectelor uitate“: străzile Bucureștiului, străzile Parisului, nume de personalități constituie materia vie a cărților sale recente. Fiecare are povestea lui, inventată de imaginația prodigioasă a acestui ucenic vrăjitor, ventriloc, scamator. El e fotograful care-și pune propriul chip în trupul de carton al lui Albert Einstein, sau al lui Eugène Ionesco, sau al lui Napoleon Bonaparte și le creează sau își creează, astfel, alte identități absurde, pentru că pe lumea asta nimic nu e mai real și mai incontestabil ca absurdul, deși își ia o margine de siguranță și declară din titlu: Nu sînt Einstein.
Oare ce-l împinge pe Constantin Abăluță să-și inventeze o infinitate de identități? Să fie aici vorba de o traumă înnăscută, de o nemulțumire ascunsă pentru ceva nelalocul lui în sinele său? Sau nu-i place umbra propriului trup, care-l urmărește pe străzile unui oraș? Mă întreb. Fac presupuneri. Poate e mai curînd ecoul vechii lui pasiuni pentru ezoterism. Imboldul fortuit de a crea existențe noi, lumi noi, povești noi, anticipînd existențe viitoare, reînviind făpturi și fapte trecute, ca-n visul unui păstor din Bucegi care spunea, noaptea, poeme elisabetane în somn, și auzindu-l niște turiști englezi, în urma cercetărilor făcute, au aflat că o stră-străbunică a lui fusese cameristă la Curtea Angliei. Dar nu pot încheia rîndurile mele fără a vă oferi cîteva mostre din „fișele de dicționar“ ale lui Constantin Abăluță:
„HANS CHRISTIAN ANDERSEN, scriitor danez (1805-1875) – Pe 2 aprilie 1813, în ziua cînd împlinea opt ani, Hans Christian a văzut în curtea vecinului său un scaun arzînd. Pe iarba verde, înfășurat în vîlvătăi înalte, aruncînd în jur scîntei și funingine, scaunul era ca un imens băț de chibrit… Să dai foc scaunului pe care ai stat o viață întreagă, zi de zi, tu și prietenii tăi, pe care ar mai putea sta încă mulți oameni de-acum înainte și pe care l-ai putea lăsa moștenire copiilor tăi, doar ca să te bucuri de flăcările care-l transformă într‑un imens băț de chibrit i s-a părut copilului ceva îngrozitor, dar fascinant. Pornind de la această emoție violentă, peste ani, s-a născut acea feerie a morții fericite care este Fetița cu chibrituri… Pe 2 aprilie 1875, în ziua cînd își sărbătorea a șaptezecea aniversare, fără să știe că nu va mai apuca o alta, Andersen… a ieșit în curte și-a înfipt tocul cu penița în pămînt, i-a dat foc și l-a privit cum arde, învelit în vîlvătăi aurii, ca un băț de chibrit“;
„ALEXANDER GRAHAM BELL, fizician american (1847-1922) – În 1863, încurajați de tatăl lor, frații Melville și Graham Bell construiesc un Cap vorbitor, o mașină automată care, atunci cînd un puternic curent de aer îi străbate traheea, emite cîteva cuvinte. Un vag, recognoscibil «maman» îi face pe vecini să aplaude… Tot în 1863, au loc experiențele pe cîinele familiei. Alexander îl învață întîi să urle continuu, apoi îi manevrează cumva buzele și coardele vocale, făcîndu-l să emită un sunet brut: «Ow ah oo ga ma ma»… asistenta crede că animalul articulează «How are you, grandma?» («Ce mai faci, bunico?»)… La 2 august 1922, pe domeniul său din Beinn Bhreagh (Noua Scoție), admirînd clarul de lună pe muntele din zare și simțind că se stinge, Alexander Graham Bell îi comunică prin semne soției sale, Mabel (surdo-mută din copilărie, în urma unei scarlatine) să se ducă în cealaltă cameră. Ultimele cuvinte și le spun prin telefon: Te iubesc. Mabel: (Semnal gutural care, conform convenției stabilite între cei doi soți, însemna:) Nu mă părăsi. Bell: Privește luna. Apoi se aude zgomotul căderii pîlniei pe podea“.
Poate nu știți că și Oskar Pastior își scria cărțile cu dicționarul pe masă. Își extrăgea mereu al șaptelea cuvînt, le amesteca între ele și crea un fel de limbaj esperanto. Cînd i‑am spus că trebuia să se facă matematician, fiindcă își refuza inspirația, mi-a răspuns: „Nu, dimpotrivă, o forțez“. Pentru Constantin Abăluță, dicționarul nu e un instrument de lucru, e mai degrabă un stimulent poetic, unde-și găsește diferite alter-ego-uri și așa se tot reîncarnează, trăind în alte trupuri drame imaginate de el. N-am să înțeleg niciodată de ce atunci cînd întreb un străin dacă a auzit de vreun scriitor român, răspunde, fără să stea pe gînduri, Tristan Tzara, Gherasim Luca, Gellu Naum, nume care pe tinerii noștri poeți îi cam lasă reci. Experimentul lingvistic, la fel cu tot ceea ce privește inovarea formei, pare neinteresant pentru minimaliștii care s-au plafonat cîntînd pe o singură voce, de mai bine de un deceniu, cu cîteva excepții notabile, printre care Robert Gabriel Elekes mi se pare a fi într-adevăr marea revelație.
Nu sînt critic literar. Am mai spus-o. Am făcut această paranteză fiindcă poetul Constantin Abăluță poartă, de multă vreme, o carapace. Stă acolo înăuntru și scrie. În zecile de volume pe care și-a pus numele a găsit resursele necesare de a se transfigura, mai simplu spus, toată recuzita indispensabilă straniilor lui deghizări. În artă, machiajul întinerește, schimbă fizionomia, provoacă. Forma trage conținutul după ea. Constantin Abăluță cunoaște bine lecția asta. Citiți-l să vă convingeți.
Constantin ABĂLUŢĂ
Nu sunt Einstein. Mic Larousse apocrif
Editura Muzeul Național al Literaturii
Române, Bucureşti, 2016, 160 p.