„Wilcock continuă să crească. În același timp, cartea lui, Templul iconoclaștilor, datorează mult Istoriei universale a infamiei a lui Borges, lucru deloc surprinzător, dat fiind că Wilcock a fost un prieten și un admirator al lui Borges. O Istorie universală a infamiei, la rîndul său, este îndatorată unui profesor de‑al lui Borges, Alfonso Reyes, scriitorul mexican care are o carte intitulată, cred, Portrete reale și imaginare – memoria mea e amorțită. Cartea asta e pur și simplu o bijuterie. Cartea lui Alfonso Reyes, la rîndul ei, datorează mult cărții lui Marcel Schwob, Vieți Imaginare, de unde se trag toate.“ (Roberto Bolańo în dialog cu Eliseo Álvarez, Barcelona, 2005)
Ca cititor român, aș adăuga la influențele imaginare și cel puțin două dintre cărțile lui Mircea Horia Simionescu, Bibliografia generală și Dicționarul onomastic, dat fiind că, deși e cert că Bolańo nu l-a citit pe MHS, cărțile comunică între ele.
În 1996, Seix Baral publica o carte ciudată a atunci necunoscutului Roberto Bolaño, Literatura nazistă în America, în care încă tînărul autor se revendica de la tradiția schițată mai sus și care avea curajul de a se lua la trîntă cu Istoria… lui Borges, dar și de a așterne pe hîrtie toate coordonatele prozei sale ulterioare, obsesia pentru literatură, orgoliul de a acoperi continente întregi cu propria sa imaginație, de a crea scriitori și opere, temeritatea de a căuta Răul la rădăcina literaturii.
Cu atît mai ridicolă e reacția lui Alberto Manguel, care nu vede în cartea lui Bolaño altceva decît un simplu amuzament, ignorînd acea venă plină cu sînge negru, pulsînd de viață, ce străbate falsa sa enciclopedie. Pentru că enciclopedia sa, dedicată unor scriitori de dreapta din ambele Americi, conservatori, reacționari, este, dacă nu o primă variantă, cel puțin o eboșă a hărții pe care o va desena Bolaño în Detectivii sălbatici. Desigur, cartea se încadrează în categoria amuzament, cum îi plăcea autorului să spună, dar asta nu-i anulează calitatea de dovadă clară a unei lucidități înfricoșătoare ce a însoțit opera lui Bolaño în ansamblul ei. Și ceea e absolut terifiant în cartea asta, așa cum va fi și în alte cărți de-ale sale, este credința că literatura, domeniu al Răului și al violenței, este de asemenea o curvă care știe să se pună în slujba oricărei ideologii. Exemplul suprem îl oferă Nocturnă în Chile, unde discuțiile elevate despre literatură au loc deasupra pivnițelor unde junta militară tortura prizonieri politici.
Ce este literatura? – pare a se întreba Bolaño. Este cale de scăpare a unor indivizi inadaptați, măsură a lașității lor, care preferă acest univers aparent paralel, în timp ce lumea reală își vede de treabă, i.e. de sădirea Răului? Sau este dovada curajului suprem? Cum este posibil ca Literatura să fie atunci accesibilă unor monștri?
Călcînd, așadar, pe urmele lui Borges, Bolaño inventează o rețea de creatori de extremă dreapta pentru care eșecul lui Hitler este ultima mare tragedie a omenirii. Cel mai înfricoșător aspect al acestei lumi inventate este că, plină de detalii, de personaje secundare ce apar și reapar în biografiile mai multor scriitori imaginari, ea ține de domeniul posibilității. Da, acești scriitori nu există, dar ar putea la fel de bine să existe, așa cum teritoriile celor două Americi în care-și duc ei viețile sînt și nu sînt, concomitent reale, ca în atît de des citata carte a lui Italo Calvino, Orașele invizibile. Biografiile acestea imaginare țin de o subterană a vieții literare care e, în orice continent, reală. Estetica acestor scriitori-fantome este una romantică, gustul lor este unul neoclasic, urăsc „stîngăcia“ și cred cu tărie într-o vîrstă ratată a lumii decăzute, în faptul că trăiesc vremuri ce și-au pierdut șansa de a se ridica pe culmile virtuții odată cu eșecul proiectului hitlerist. Ei scriu neobosiți cărți pe care nu le citește nimeni, cronici despre cărți pe care nu le citește nimeni, trăiesc într-o lume alternativă ce-și desfășoară tentaculele în apele celei reale. Pentru cititorul care caută senzaționalul, cartea va fi dezamăgitoare: sînt foarte puține referințe la „problema evreiască“, cel de-al Doilea Război Mondial abia e menționat, nu există lagăre de concentrare. Nazismul lor rezidă în credința venirii unui al Patrulea Reich izbăvitor pe care o pregătesc prin literatura lor subtilă. Nazismul lor este viziune estetică, iar ordinea și simetria operelor lor sînt cele ce dezvăluie într-un final respectiva viziune.
Cititor avid de SF și de romane polițiste, Bolaño nu poate fi bănuit de naivitate literară: este aici o trimitere la un întreg sub-gen SF, în fruntea căruia trebuie să așezăm Omul din castelul înalt al lui Philip K. Dick. În același timp, însă, așa cum am văzut, enciclopedia posibilului nazism literar se înscrie într-o tradiție literară diferită, iar bătaia sa este una mult mai lungă: pe lîngă exploatarea posibilității, greutatea cărții este dată de exploatarea realității. Aici cartea devine cu adevărat terifiantă, în zonele ce par atît de reale, de naturale și desprinse parcă dintr‑o istorie literară „adevărată“. Strecurîndu-se printre stupiditățile dreptei și ale stîngii din Mexicul tinereții sale, Bolaño a ajuns în Spania un anarhist, unde s-a vindecat de orice ideologie prin „dragoste“, cum spune chiar el.
Paginile de literatură din această enciclopedie a Răului sînt, de cele mai multe ori, magnifice: mă refer aici la descrierea (la transcrierea) a unor pasaje notabile din romanele sau povestirile eroilor acestui dicționar de scriitori. Ba chiar la povestirea sumară a vieților lor de multe ori tumultuoase, ciudate, vieți de dezrădăcinați, de rătăcitori care văd cele două Americi ca pe hărți ale unui joc de aventuri pe care se plimbă după bunul lor plac. De multe ori, literatura este văzută de aceștia ca un pașaport spre respectabilitate, un mod violent de a deghiza originile sociale, de a-și asuma identități diferite (vezi excepționala biografie a unui Pessoa haitian, Max Mirebalais, care cultivă plagiatul și încearcă să creeze o osmoză monstruoasă între nazism și „negritudine“).
Literatura nazistă în America a fost primită și recenzată în spațiul anglo-saxon (cel care omologhează și dă tonul) ca o carte „comică“. Nu există cronică la această carte care să nu ridice-n slăvi umorul nebun al lui Bolaño: lucru cel puțin ciudat pentru mine, care am citit-o ca pe o carte, dacă nu tragică, cel puțin înfricoșătoare datorită naturaleței perfecte cu care trasează granițele acestei subculturi posibile. E o carte care exploatează pînă la secare acel Das unheimliche freudian: senzația de ciudățenie dată de intervenția – posibilă – a supranaturalului în mediul familiar, al lumii „normale“. Pentru că aderarea scriitorilor la cele mai violente forme ale puterii, instituționalizarea și legiferarea literară a crimei sînt elemente deloc fantastice din istoria literaturii. Trimiterile lui Bolaño sînt cîteodată străvezii, atît spre scriitori de dreapta, experimentaliști care au adorat energia și vigoarea celui de-Al Treilea Reich, cît și spre scriitori avangardiști, de stînga, care, în căutarea izbăvitoare a acțiunii, au devenit criminali, fie și doar prin tăcere.
Roberto BOLAñO
Literatura nazistă în America
Traducere de Alina Cantacuzino
Editura Univers, 2017