Bolaño „minor“ (IV)

„Stăteam închis într-o casă din Girona aproape fără nici un ban și fără nici o perspectivă de a avea bani, iar literatura era o vastă întindere minată unde toți îmi erau ina­mici, cu excepția unora dintre clasici (și nici aceștia toți), iar eu trebuia să mă plimb pe acest cîmp minat sprijinit doar de poemele lui Arhiloh, și orice pas greșit ar fi putut să‑mi fie fatal.“ Nicăieri nu e mai evident decît în proza scurtă a lui Bolaño că, pe măsură ce se apropie de poem (și ce e mai apropiat de poem decît povestirea?), chilianul se simte din ce în ce mai bine. Fascinat de tinerețe și de tribulațiile ei, de iminența morții și de ceea ce poate veni după ea, citînd copios și pastișînd cu savoare, Bolaño realizează coveruri după Borges, Cortazar, Carver, Poe, Beckett sau Casares, pe care îi transpune într-o lume ce‑i aparține în totalitate, o lume atroce, violentă, literară și pulsînd de un existențialism jucat. Întotdeauna, mai abitir chiar în povestirile unde nimic extraordinar nu se întîmplă, există semnele unui dezastru iminent, de proporții cosmice. Poate cea mai frumoasă povestire despre relația tată-fiu, Ultimele amurguri pe pămînt e relatarea unei vacanțe petrecute de tînărul […]