Brâncuși, inepuizabilul (II)

Altfel decît explicația (erklären) unei cărți, a unui eveniment istoric sau a unei imagini, prin dovezi și reguli, de către istorici sau analiști, există, spun hermeneuții, moduri de a le înțelege (verstehen), adică, într-un fel, de a le trăi (erleben). Una nu o exclude pe alta, am exclama noi astăzi, iritați, după ce atîtea polemici între analiști și critici de artă nu au dus în fapt nicăieri, dat fiind că, evident, ambele atitudini sînt necesare, în cazul imaginii vizuale poate chiar mai mult decît în acela al textului. A explica sau poate a înțelege Aș preciza totuși că, mai ales în cazul vizualului, se opun nu atît explicația și trăirea, cît mai curînd ideea de metodă (respectiv, ideea existenţei diferitelor metode) și intuiția spontană. De fapt, problematic este mai ales modul de a trece de la metodă la intuiție (trăire) și invers. Presupunînd că același cititor le poate acoperi pe amîndouă, cum traduci însă intuiția în metodă sau invers? Ele constituie limbaje diferite și rar au existat traducători necontestați1. Heidegger, scriind Der Ursprung des Kunstwerkes, Originea operei de artă (1936), avertiza cititorul că va găsi aici holzwege, adică poteci prin pădure despre care nu știi dinainte dacă te scot la […]