Brancusi: Sarutul

„Opera de arta trebuie sa fie creata ca si o crima perfecta – fara pata si fara urma de autor.“ Constantin Brancusi Sarutul brancusian (1907) isi reveleaza cel mai limpede mesajul estetic cind este inteles ca inscriind o replica polemica la compozitia omonima Sarutul (1888-1889), semnata de Auguste Rodin. Torsiunea delicata a trupurilor tinere, incordarea pasionala a capetelor unite prin sarut transforma, la Rodin, imbratisarea indragostitilor in dans al marmurei. Privitorul se identifica empatic cu imaginea sculptata si retraieste, in efigie, o scena seducatoare prin frumusete si simplitate, care isi revendica potential orice spatiu calm si primitor. Dimpotriva, compozitia omonima brancusiana estompeaza efortul figurativ si schematizeaza redarea trupurilor parca inadins pentru a subordona experienta estetica unui alt ordin de prioritati. „in contrast radical cu sculptura pe aceeasi tema a lui Auguste Rodin, noteaza criticul american Ann Temkin, versiunea lui Brancusi marcheaza o despartire dramatica de metodele marelui sau predecesor. Opera lui Rodin infatiseaza doi indragostiti asezati pe o stinca, dar, in versiunea brancusiana, indragostitii sint stinca insasi; ei nu mai exista in alt spatiu sau in alt timp decit cel al (iubirii) lor.“ „Crearea Sarutului, preciza la rindul sau Sidney Geist, a impus abandonarea unui talent pentru a carui dezvoltare […]