Brecht, ca o proteză clănţănitoare

Teatrul a ajuns acum să fie cea mai nonde­mocratică formă a artei (ca accesibilitate, vreau să spun; ca mod de producţie, în artă, democraţia e cel mult un rar experiment, al cărui eşec e celebrat periodic, de fiecare dată cînd e vorba despre alde Living Theatre, Woodstock sau „Fabrica“ lui Andy Warhol). El seamănă, de cele multe ori, cu bîrfitul despre bone, menajere şi şoferi la o petrecere între corporatişti: pleacă de la premisa unei conivenţe între autorii spectacolului şi publicul lui, aparţinînd aceleiaşi clase (una care-şi permite, cultural şi financiar, participarea la reprezentaţie) şi împărtăşind aceleaşi valori, idei, nemulţumiri, pe care, la adăpostul întunericului şi al „licenţei artistice“, le pot exprima în forme neacceptate în spaţiul public accesibil tuturor. Mi se pare absolut normal ca un regizor sau directorul unui teatru de stat din Bucureşti unde regizorul a montat un spectacol la care se vînd bilete cu 60 de lei să nu considere că receptarea producţiei e afectată cumva de vînturarea unor pancarte luînd în derîdere mişcarea Occupy sau evacuările chiriaşilor din casele naţionalizate, ori de schimonosirea stereotipalului „accent evreiesc“ de către un personaj fără pic de sînge iudaic în viziunea dramaturgului, dar deosebit de zgîrcit. La urma urmei, […]