Nu are rost să explicăm de ce călătoria este o bucurie. Ca și cititul. Așa cum nu are nici un rost să explicăm de ce uneori călătoria, drumul, plecarea și sosirea dintr-un loc în altul devin chestiuni de viață și de moarte. Multe variante, ale vieții și morții, drumuri și cărări. De la anticul leoforos și clasicul weg, la care tot îndemna tineretul studios eruditul Constantin Noica, pînă la călătoriile cu care ne ademenesc multitudinea de agenții de turism din toată lumea. Sigur că se poate călători în fel și chip. În grup sau de unul singur, în jurul propriei camere sau cocoțîndu-te pe cine știe ce vîrf din Alpi sau Carpați. Dar mai există și formula de a călători lesne și comod, frunzărind, citind, printre cărți care te poartă de colo-colo, șezînd cuminte la birou sau în fotoliu. Metoda asta am pus-o în practică avînd la îndemînă cîteva volume minunate. Să ne punem la drum.
Sabina Fati semnează un cărțoi plin de impresii de călătorie, de note de drum, dar și multe fotografii, fine analize politice și geostrategice, și simpatice întîmplări sau tensionate momente – să te al
erge un moșulică pus pe jaf, într-o pădure din preajma vilei de vacanță a lui Stalin din Crimeea, nu e chiar vesel, într-un volum care, realmente, te plimbă peste tot în preajma României. Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time (Editura Humanitas, 2016) este un adevărat tur de forță pentru o jurnalistă devorată de neastîmpărul călătoriei. De a cunoaște lumea contemporană, în general puțin frecventată, la fața locului și să nu urmărească ținte turistice de genul Bora Bora, Madagascar sau Insulele Mauritius, unde se duc azi toți fițoșii. Sabina Fati caută locuri mai puțin bătute, chiar dacă uneori își bate singură cuie în talpă, ajungînd în situații‑limită. Traseul ales, pe conturul Mării Negre, este o provocare pentru cineva care deja are la activ Drumul Mătăsii, făcut fără gărzi de corp și mașini de teren blindate. În noua aventură se pleacă din Constanța, se trece prin Galați, Sulina și apoi, urmînd țărmul Mării Negre (Pontul Euxin sau Kara Deniz, cîndva), ajungem la Cetatea Albă. Odessa, cu faimoasa scară unde a filmat Eisenstein și se învîrteau multe afaceri în rău famatul cartier Moldovanka (povestirile lui Babel merită să fie recitite oricînd), Nicolaev, anticul Herson, unde nu se mai petrece azi nimic, se ajunge și la Harkov, și la Rostov pe Don, Kerci, la Marea de Azov, se dă roată mării trecînd prin faimoasele, cîndva, Feodosia și Ialta din Crimeea – unde dragul de Anton Pavlovici Cehov a scris Doamna cu cățelul (Ați citit? Nu? Citiți acum, repede, merită!) – o fotografie cu o lucrare în bronz de pe faleza orașului în care Cehov stă la doi pași de nefericita sa eroină m-a făcut să zîmbesc –, Sevastopol, bază militară, flota rusă din Marea Neagră și amenințările ei, Novorossiysk, Soci, Suhumi, Batumi, litoralul abhaz și georgian, loc de lîncezeală a vechii nomenclaturi sovietice, georgienii cu felul lor entuziast de a fi și apoi trecerea, pasajul pe litoralul turcesc. Sînt momente de mare curaj aceste treceri de graniță pe unde nu se aventurează decît fel de fel de telali, contrabandiști sau turiști curajoși ca Sabina Fati. Iar ajungem prin vechi orașe grecești ajunse turcești – Trabzon, Samsun, Sinop, culminînd cu marea metropolă, Istanbulul de azi. Analize și comentarii pertinente se amestecă cu un acut spirit de observație. Povestitul e la el acasă. Drumul spre casă curge iute, pe la vecinii bulgari – Burgas, Varna, multe mulțumiri unor oameni care au sprijinit –, și bine au făcut, proiectul. Un epilog, cu multe dulciuri, și cîteva hărți vechi, utile ca și notele, să pricepem mai bine ce înseamnă să ai puțin curaj și să știi să socializezi cu toată lumea. Devine a ta. Și prin intermediul unei cărți: și a noastră.
O altă mare, dîrză, răbdătoare și tenace (altfel te duci la Băile Felix sau la Techirghiol) călătoare se dovedește și Raluca Feher. După ce m-a păcălit cu cele două volume din America dezgolită de la brâu în jos (nu e despre ce ne gîndim cu toții la o iute ochire), acum eram avertizată din start la ce să mă aștept. Splendidul loc al fericirii supreme sau cum a găsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia (Editura Trei, 2016). Fără nici un fel de fotografii, decît o poză a autoarei pe manșeta coperții și o explicație care ne dă cheia volumului. Sînt amintite cărți: a copilăriei – Papillon, cartea adolescenței – On the Road, cartea primei tinereți, Cats’s Cradle, cartea celei de-a doua tinereți – The way of the world. „Tragem linie, ne propune Raluca Feher, adunăm și rezultă un apetit senzațional pentru călătorie. Pentru evadarea prin călătorie, să fim preciși“. Ne aruncăm în aventura propusă prin Asia. De la început e clar că totul a altfel decît ceea ce știam noi – chiar dacă a compara Mongolia de azi cu Balcanii ne cam șochează. Dar demonstrația și detaliile dau dreptate, ca de fiecare dată, autoarei. Cine naiba să mai ajungă la Ulan Bator sau să străbată deșertul Gobi, unde, să recunoaștem, trebuie să ai nervi tari să reziști la astfel de provocări. Coreenii sînt un fel de spanioli ai Asiei – eu știam că ar fi italienii Asiei, iar japonezii germanii Asiei, dar mă rog, se înțelege și în acest caz despre ce e vorba. Mai de neînțeles sînt alte pățanii și întîmplări, multe, notate cu seninătate, povești, oameni și locuri la care rămînem muți. O parte sînt din 2007, altele, din 2015. Mai multe Japonii și subiectivismul celui care le descoperă. Pentru că e greu de înțeles, pentru noi, cu o mentalitate de mai lasă Mitică, mai lasă Costică, ne înțelegem pînă la urmă, să pricepem ce înseamnă harakiri sau să mîncăm cine știe ce gîngănii ca delicatesă. Două pagini și-o poveste cu pepenele roșu, mult îndrăgit în Japonia, devin momente pline de farmec și la lectură. Altfel avem și shoguni, și oameni de pe stradă de tot felul, ritualuri, temple vechi, restaurante noi, trenuri de mare viteză – se notează totul cu fervoare și cu bună dispoziție. Nu cred că oricine poate ajunge pe unde a ajuns Raluca Feher. Care are un acut spirit de observație, nu-i lipsesc nici umorul, nici autoironia, comparațiile sînt dintre cele mai spectaculoase, naratoarea e băiețoasă și feminină deopotrivă, ceea ce o face să devină o ființă simpatică. Nu neapărat un comentator avizat, știutor și omniscient, cum ar fi Levy Strauss sau Mikluho Maklai. Raluca Feher vrea să trăiască cum îi place ei. Și-i reușește. Călătorind.
Veneția (Editura Polirom, 2016, traducerea – excelentissimă, textul curge lin și maiestuos, precum Padul spre laguna Veneției – de Laura Ciochină) a lui Jan Morris este o carte care a apărut pentru prima dată în 1960. A fost reeditată – am modificat detalii, spune autoarea – în 1993, cînd, spune iar autoarea, m-am reîndrăgostit de Veneția. O carte de mare iubire pentru un oraș fabulos. Ieri ca și azi. Thomas Mann își plasa la Veneția una dintre capodoperele sale. Moartea la Veneția poate sta azi lesne lîngă „Cea mai bună carte despre Veneția care s-a scris vreodată“, este un citat din The Sunday Times pus pe copertă. Autoarea, căci cu o autoare avem de-a face, născută în 1926, este o binecunoscută călătoare, eseistă, reporteriță și, last but not least, scriitoare. Cu o rafinată scriitură proustiană, cu o mare artă de a îmbina culesul observațiilor pe viu, din teren, cu raportări dintre cele mai fertile la istoria artei, a muzicii, a culturii, a evenimentelor și a personalităților care au marcat un oraș, ce și-a făcut din trecut un prezent activ. Jan Morris – repet, nu știu nimic în plus despre autoare decît ceea ce oferă nota editorului, special nu am căutat să știu mai multe, ca să nu desvrăjesc vraja unei cărți care m-a vrăjit. Poate nu e bun cuvîntul, uneori un simplu cuvînt te cucerește (precum doldora, utilizat de traducătoarea Laura Ciochină, care a dat o versiune românească fără cusur unui text englez, în mod cert, fără cusur), dar nu am altul acum și aici la îndemînă. Că scrie despre Oameni – primul grupaj de impresii, că descrie Orașul, al doilea set de impresii subiective și erudite, avem acea textură/mixaj de cuvinte potrivite pentru cele mai nepotrivite situații. Povestea Veneției – iubită, admirată, neuitată, se revine repetat ca la o iubire ce renaște mereu –, Veneția trăită pe viu, scrisă și descrisă printr-o artă de a combina o realitate în mișcare cu un trecut care nu rămîne nici el imobil este o carte de o rafinată literatură. Iar autoarea, probabil o cucoană din lumea bună britanică, pe care o văd, mi-o imaginez stînd la taclale cu Peggy Guggenheim, la o cafea, în faimosul Harri’s Bar, din insula Lido. Must must read read. (N-am greșit, am scris read, dublat, ca acel f multiplicat pentru fortissimo)
Bogdan Suditu (născut în 1974, la Buzău) este conferențiar la Facultatea de Geografie a Universității din București, cu multistudii și doctorate la Angers și Strasbourg; un CV prestigios din care mai reținem că „ține cursuri de geografie socială, de analiză și de planificare urbană, politici de locuire și gestiune a zonelor rezidențiale, geografia Bucureștiului“. Stop! Despre toate acestea e vorba într-un foarte elaborat studiu-eseu-cercetare, „doldora“ de povești din trecut și prezent, într-o carte numită Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi pînă mai ieri (1459-1989), apărută la Editura Compania (redactarea: Adina Kenereș, prietenele știu unde bat, dacă e vorba de exigențe editoriale și de rafinamente textuale). De această dată, avem de-a face nu cu un călător care-și adună impresiile adunate prin lume, ci cu un cercetător care-și expune ideile și bogatul material istoric (însoțit de o bogată iconografie) legat de București. Un oraș cu o istorie sucită și răsucită în fel și chip, peste care au trecut nu doar ravagiile trecutului plin de incendii, cutremure, jafuri și demolări de tot felul, dar și o politică sistematică a regimului comunist, păguboasă în a remodela textura urbanistică a orașului. Un plan din care ne-am ales în deceniile de comunism cu mutații majore, la nivel de clădiri, dar și de oameni, au dispărut clase sociale, au apărut altele, accentele puse de autor sînt sociologice și nu politice. Tot ceea ce citim este interesant: e vorba despre „Mahalalele de pînă la Marele Foc (1847), despre Primul val de modernizare a Capitalei (1848-1918)“, despre „Bucureștiul interbelic“, despre „Prima etapă a comunismului și «omul nou» bucureștean de la război pînă în 1965“, despre „A doua etapă a comunismului: Bucureștii de fier și beton ai «epocii de aur»“ sau de „Bucureștii de șantier: centru amputat, revoluție de hîrtie, tranziție a nimănui“. Am urmat și urmărit sumarul, foarte tare totul, inclusiv notele la multele fotografii de arhivă. Nu merită sărit nimic, fiindcă Bogdan Suditu nu face un fals proces al comunismului, ci ne dă date concrete despre Marele Pîrjol. Asta îmi aparține mie. Cine nu ajunge prin Federația Rusă, Abhazia, Mongolia, Japonia sau Veneția are posibilitatea de a parcurge un București plin de farmecul trecutului. Așa cum a fost el, cu bune și mai puțin bune. Stafida pe cozonac, capitolul „Elita comunistă și Securitatea profilată pe vile și palate“.