La cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași, a fost prezentă și prozatoarea Simona Antonescu, deja cunoscută publicului românesc pentru cele trei romane: Fotograful curții regale (Cartea Românească, 2014), Darul lui Serafim (Cartea Românească, 2016) și Hanul lui Manuc (Polirom, 2017). Primul dintre ele a fost cîștigător al concursului de manuscrise al Editurii Cartea Românească, fiind distins şi cu Premiul de Debut al USR, dar a fost unul dintre bestsellerurile editurii, fiind reeditată și în colecția de buzunar „Top 10 +“ a Editurii Polirom, semn că autoarea a avut parte, de la bun început, nu doar de cronici entuziaste, ci și de un număr impresionant de cititori. Am profitat de atmosfera extraordinară de la Iași pentru a-i pune cîteva întrebări despre viața din scris și despre scrisul din viață.
Cînd ați început să scrieţi?
Am reînceput să scriu după o pauză de vreo 20 de ani. Am scris, ca toată lumea, în copilărie, foarte mult, și îmi doream de atunci să fiu scriitoare. Și înțelegeam că nu pot să consider scrisul o meserie, dar îmi doream măcar o meserie foarte apropiată de domeniul ăsta. Și nu s-a întîmplat așa, ce fac eu azi e foarte îndepărtat de scris. Am făcut o pauză foarte lungă pentru că nu a existat, de fapt, nimeni care să mă îndemne să scriu. Nimeni nu-mi spunea: scrie! Am mai auzit povești despre alți scriitori, dar întotdeauna era cineva în spate care să le spună: dar scrie, totuși, în continuare. Și-atunci, m-am apucat de scris abia acum cinci ani. Dar atunci nici măcar nu-mi trecea prin cap că voi fi publicată. Am vrut să scriu o carte pe care să o las fiului meu, în care să povestesc despre toți membrii familiei pe care el n-a apucat să-i cunoască. Bunica mea a avut zece frați, și eu din poveștile ei îi cunoșteam foarte bine pe toți. Și am vrut să-i vorbesc și lui Rareș despre ei. Este o carte care, evident, nu va fi publicată niciodată. Mi-a luat cam un an de zile, a ieșit ceva foarte mare și, după ce am terminat-o, mi s-a deschis pofta de scris. Abia după aceea am început să caut concursuri literare sau ceva care să mă ajute să ies în lume cu un text. Am găsit un concurs literar, am trimis un text acolo, și așa a început toată povestea.
Dacă scrisul nu o meserie pentru dvs., atunci ce e? Sînteți un scriitor de noapte, de dimineți, de weekend?
E cea mai mare plăcere a mea, că un hobby e cu totul altceva. Și e cea mai mare relaxare pentru mine. Sînt un scriitor de weekend și sînt pasăre de zi, n-am scris niciodată noaptea, pentru că mi se întîmplă foarte, foarte des să mi se rezolve, în timpul somnului, tot felul de probleme pe care le am legate de scris. Adică, un blocaj care-mi apare la scris nu se rezolvă dacă mă gîndesc foarte mult la el, dar dacă dorm o noapte liniștită, dimineața am minimum două idei legate de problema respectivă. Nu pot să spun că-mi aduc aminte neapărat ce visez, dar pur și simplu scap de balast și mi se limpezesc niște idei. Dar în weekenduri și în concedii scriu non-stop, uneori și cîte zece ore pe zi.
Asta înseamnă că aveți o familie înțelegătoare și nu deveniți, cînd vă izolați în scris, un personaj odios!
(rîde) Nu, nu. La mine, a fost mai simplu decît la alții, pentru că m-am apucat de scris cînd fiul meu s-a făcut suficient de mare, era în clasa a XII-a, acum mai are puțin și termină facultatea. Abia atunci am simțit că pot să mă rup definitiv de jobul de mamă și să mă duc spre celălalt copil.
Ce s-a întîmplat după succesul foarte mare pe care l-ați avut cu Fotograful…? V‑a blocat, v-a stimulat, v-a obligat acest succes?
Din fericire, nu am avut timp să fiu în vreun fel afectată de ce s-a întîmplat cu prima carte, pentru că imediat după ce-am terminat-o, a urmat o lungă perioadă în care am tot așteptat răspunsuri de pe la edituri. Și în această perioadă am teminat de scris Darul lui Serafim. M-am apucat să scriu această carte imediat după ce am terminat Fotograful…, fiindcă îl găsisem pe Malaxa. Tot căutînd informații pentru prima carte, i-am găsit și pe Manuc, și pe Malaxa, așa că au apărut imediat pe laptopul meu încă două foldere intitulate așa. Folderul Hanul lui Manuc există pe laptopul meu de pe vremea cînd scriam la Fotograful curții regale, și atunci mi se părea un subiect care mă depășește în totalitate, înțelegeam că trebuie să mai exersez pe alte cărți, ca nu cumva să mă prindă nepregătită. Și-mi era teamă că, în tot acest timp, cineva o să descopere subiectul și o să mi-l fure. Eram sigură că asta o să se întîmple și aproape că nu mai aveam răbdare să prind un pic de experiență ca să-l pot exploata eu. Mi se părea un subiect fabulos, nemaipomenit! Iar eu nu am folosit decît șase ani din viața lui Manuc, pentru că altfel ar fi ieșit trei volume de mărimea celui existent.
De la cine ați învățat să scrieți? Talentul există, sigur, dar aproape mereu există niște maeștri în spate.
Fratele meu și cu mine am fost crescuți de bunicii materni, și amîndoi bunicii au un rol important în scrisul meu. Bunicul ne citea absolut în fiecare zi, iar bunica îmi povestea numai mie. Mă folosea pe post de duhovnic așa, adică toate neîmplinirile pe care le avusese ea mi le povestea mie, cumva pe măsură ce ajungeam eu la vîrsta despre care erau poveștile ei. Cînd eu aveam opt ani, îmi povestea cum ea la opt-nouă ani, ca să se poată duce la școală, îl aștepta pe fratele ei mai mare să se întoarcă și să aducă ghetele. Pentru că erau unsprezece frați și ghete erau doar vreo șapte perechi. Și cînd am făcut 10‑11 ani și deja aveam caiete cu tot felul de compuneri și povești, îmi povestea că ea, la aceeași vîrstă, a dus un mic război cu străbunicii mei, ca să fie lăsată la școală în continuare, fiindcă îi plăcea foarte mult. Pentru că ea își cam terminase porția de școală, știa să scrie, să citească, așa că era la rînd un alt frate mai mic. Și eu am crescut cu toate poveștile astea. Cred că limbajul acela din cărțile mele, despre care se face atîta caz, este exact limbajul bunicii mele. La Fotograful… nici nu pot să spun că am făcut ceva conștient, pur și simplu mi-am amintit foarte, foarte multe lucruri despre bunica mea. Mi-a plăcut întotdeauna Sadoveanu, și mă gîndesc că aș fi putut să-l imit inconștient, dar n-am recitit Sadoveanu sau alți scriitori înainte să mă reapuc de scris.
Și bunica, pînă la urmă, cîte clase a făcut?
Bunica a făcut șase clase. De altfel, ea îmi repeta poveștile, așa că le-am auzit de foarte multe ori. Și una dintre vorbele pe care mi le spunea mereu era asta: cît am plîns eu cartea, mamă! Ceea ce însemna, poate, și că ea tot neîmplinită a rămas și ar fi vrut să meargă mai departe.
Mi se pare că faceți, în cărțile dvs., și un fel de antropologie literară. Ce e mai important: să recreezi credibil o epocă, să construiești personaje solide, o poveste extraordinară?
Ce-mi propun eu, în mod declarat, e să-l fac pe cititor să iubească paginile cărții la fel de mult cum le-am iubit eu. Recunosc că îmi plac provocările mari, și cînd un lucru pare imposibil de făcut, acela e lucrul la care eu mă înham cu plăcere. Fiindcă, din moment ce nimeni nu are nici o așteptare, nu mă simt presată în nici un fel, și-atunci mă avînt cu tot sufletul în scris. Un lucru care mie mi s-a părut foarte greu de făcut a fost să-l apropii pe fiul meu de niște epoci de acest fel, fiindcă ei au tendința pe care o aveam și noi, la vîrsta lor, să nu acorde nici un fel de importanță istoriei. Sau să nu o înțeleagă corect. Și atunci, ca să ajung direct la sufletul unui copil, trebuia să-i spun povești care să-l atingă și în care să se regăsească. Așa că, atunci cînd scriu, mă gîndesc mereu că personajele mele ar trebui să poată fi înțelese de cineva din prezent. Pentru că, de fapt, esența omului este tot aceeași, și cititorul vrea să se regăsească în ceea ce citește.
Cum vă documentați? Ce surse folosiți?
Folosesc multe surse de pe internet, și ce nu găsesc digitalizat, găsesc la anticari. De exemplu, pentru Hanul lui Manuc – în care e vorba despre Chiojdele Buzăului, care există și astăzi, sînt foarte multe și toate au cîte o poveste foarte frumoasă –, am găsit în Starchiojd, într-o gospodărie de acolo, o carte publicată acum vreo 60 de ani. E o culegere de documente vechi, de hrisoave ale satului, atît de vechi, încît primul era de pe la 1600, și erau doar documente și atît. Adică, procesele pe care le aveau plăieșii de acolo, pentru că ei nu au avut niciodată boieri deasupra lor, au fost plăieși liberi. Și cînd au venit fanarioții în țară, au început să aibă probleme, pentru că aceștia le luau pămînturile. Și acești țărani din Chiojdele Buzăului ajungeau cu procesele pînă în Capitală, iar ele se regăsesc în această carte. În primul rînd, puteam citi cum se vorbea și cum se formulau frazele în epoca respectivă, apoi îi vedeam pe ei cît de dîrji sînt. Pentru că, pînă la urmă, erau doar niște țărani care se duceau cu jalba-n proțap pentru pămînt la domnitor, dar nu renunțau și sînt procese care se întindeau pînă la zece ani. Am găsit în acea culegere și personaje, și limbaj, mi-a fost de mare ajutor, a fost o comoară.
De exemplu, de unde ați aflat că „frecatul picioarelor boierului seara, înainte de culcare, era un obicei purtat la toate curțile marilor domni“?
Nu știu precis, cred că prin scrisorile lui Vasile Alecsandri, trebuie să verific. De obicei, îmi fac fișe și le pun în folderul cărții respective. Și de aceea folderele celor trei cărți pe care le-am scris sînt foarte stufoase.
Întorcîndu-ne la cea mai recentă carte a dvs., cît de mult seamănă Manuc din realitate cu cel descris de dvs.?
Cam trei sferturi este Manuc cel din realitate. Există, de altfel, vreo patru biografii ale lui, dintre care eu am reușit să-mi procur două. Una dintre ele a fost scrisă de preceptorul copiilor lui, așadar de un om care l-a cunoscut. Și după moartea lui, care a fost, în mod clar, una violentă – oficial, a căzut de pe cal, dar se pare că a căzut fiindcă fusese otrăvit în urmă cu o jumătate de oră –, familia i-a comandat acestui preceptor o biografie și i-a pus la dispoziție absolut toate documentele de care ar fi putut avea nevoie. Cu atîtea biografii la dispoziție, sigur că poți să citești printre rînduri și să înțelegi cum era personajul, de fapt. În plus, fiind vorba de cineva implicat în politica vremii, există multă corespondență de atunci, și asta e o sursă importantă.
Așadar, e o distanță între Franz Meyer (fotograful Franz Mandy), pe care, practic, l-aţi inventat de la zero, și Manuc, despre care se păstrează o mulţime de documente?
Este cu totul altceva. Pentru Manuc a trebuit să am foarte mare grijă să nu-i pun în cîrcă un lucru care chiar nu l-ar fi caracterizat. Personajul deja exista, deci aveam o responsabilitate față de el.
De unde interesul pentru personaje istorice de acest fel: Franz Mandy, Manuc, Malaxa?
Pentru Malaxa și pentru Manuc motivele au fost cam aceleași. Mi-a plăcut că amîndouă sînt, și astăzi, niște personaje controversate. Adică, pentru amîndoi există niște tabere foarte bine delimitate și foarte numeroase. De exemplu, lui Malaxa unii îi condamnă faptele și i le interpretează numai negativ, iar alții îl consideră o mare personalitate. Și acest lucru m-a intrigat, mi-a stîrnit curiozitatea. Am citit, la început, cîte ceva despre fiecare în parte, suficient cît să-mi dau seama că ambii au fost niște oameni foarte puternici. Au fost niște subiecte care m-au interesat, nu sînt lucruri pe care mi le-am propus. Cel puțin, pentru primele trei cărți lucrurile au fost foarte întîmplătoare, în sensul că m-am lăsat dusă de ceea ce m-a făcut, la un moment dat, să vibrez.
Care e cel mai frumos compliment pe care vi l-a făcut un cititor? Fiindcă dvs. chiar aveți un public consistent.
Îmi vine în minte ce mi-a zis o doamnă pe care am cunoscut-o la un club de carte, acum un an, și care, la îndemnul celorlalte prietene de acolo, a citit Fotograful curții regale, cu toate că, și acum o citez, „eu nu citesc literatură română nici picată cu ceară“. Și mi-a spus așa: „Datorită acestei cărți mi-am propus să citesc literatură română. La două-trei cărți străine, voi citi și una de literatură română”. Asta m‑a uns pe suflet.
Interviu realizat de Florina PÎRJOL