DiCaprio coborînd pe scara melc a vilei somptuoase, cu pereţi lambrisaţi, privind direct spre camera din mîna operatorului lui Scorsese, care, vă aduceţi aminte, deşi se retrage la timp, mulţumindu-se cu o panoramare, n-are cum să nu-i înregistreze discursul: Mda, în fiecare zi consum atît de multe droguri cît ar fi necesare să sedeze Manhattan, Long Island şi Queens pentru o lună întreagă. De 10-15 ori pe zi iau Quaalude, cică pentru „durere de spate“, Adderall ca să-mi păstrez puterea de concentrare, Xanax ca să-i mai iau din efect, ierburi ca să mă moaie, cocaină ca să mă trezească la loc şi morfină… fiindcă-i super. În drum spre limuzina neagră, lungă de parcă s-ar fi prins în uşa garajului în timp ce şoferul ar fi continuat să apese pe acceleraţie, personajul Jordan Belfort, într‑un costum care numai că nu urlă „you are what you wear“, aruncă nonşalant peste umăr paharul de sticlă, plin încă cu juice de portocale, pregătindu-se pentru o nouă zi de prăduit. Înainte de a se lăsa pe bancheta de piele şi a permite şoferului să închidă, atent, uşa, ascunzîndu-ni-l privirii, escrocul face cu ochiul spre milioanele de privitori de dincoace de sticlă, producînd stupefacţie, admiraţie, invidie, derută, anxietate şi depresie.
De ce un pseudonim la 1621?
La 1621, deci cu vreo patru secole înainte ca antidepresivul Xanax (pentru care numai în Statele Unite se dau astăzi peste 50 de milioane de reţete medicale anual!) să devină (un nefericit) motiv de glumă în literatură şi cinematografie, precum în secvenţa abia descrisă din The Wolf of Wall Street, depresia purta numele mai blînd de melancolie. Dar, ignorată, făcea ravagii, aşa cum face şi astăzi. În acel an, un medic, matematician şi teolog britanic, pe nume Robert Burton, care, pare-se, suferea el însuşi de melancolie, a publicat una dintre cele mai remarcabile lucrări literare şi ştiinţifice ale timpului său. Ale tuturor timpurilor. The Anatomy of Melancholy, tradusă anul trecut şi în limba română la Editura Herald, ca Anatomia melancoliei, este, pentru cititorul secolului al XXI-lea, o carte greu de încadrat. O sinteză de tip enciclopedic a multor teorii, idei şi raţionamente din ramuri dintre cele mai diferite ale ştiinţelor, Anatomia… lui Burton este în acelaşi timp un tratat de etică, un dialog de tip socratic, o seamă de pilde religioase, o culegere de snoave şi întîmplări reale şi imaginate, o istorie literară şi filozofică, ca şi, mai ales, un curs întru recunoaşterea, prevenirea şi tratarea depresiei.
De un remarcabil curaj pentru perioada în care a publicat Anatomia…, oxfordianul Burton, care nu menajează în lucrarea sa nici nobilimea, nici clerul, nici orgoliul personalităţilor, nici pe cel al comunităţilor şi care susţine vehement cauza eliberării conştiinţei omeneşti de orice constrîngeri, a simţit nevoia unui pseudonim şi l-a ales pe acela de Democrit Junior. Fără economie de cuvinte, Burton îl prezintă mai întîi cititorului său pe filozoful antic Democrit, părintele atomismului, în a cărui legendară simplitate se recunoaşte pe sine, aşa cum se recunoaşte şi în felul în care acela se distra pe seama prostiei, a ignoranţei şi a ipocriziei. Nevoia unui astfel de cronicar detaşat al vremurilor este, pentru savantul lumii post-elisabetane, imperioasă: „Cît de mult l-ar mîhni pe Democrit să vadă un ticălos hain sau un măscărici […] un monstru de om, urmat orbeşte de o mulţime de oameni cumsecade, de persoane inteligente şi învăţate […] care îl cinstesc cu epitete divine şi titluri pompoase“. După cum se poate vedea, Burton e iute la limbă şi săgeţile ascuţite ale discursului său vin în ploaie grea peste oricare dintru contemporanii care i-au citit textul.
Frica: mama și fiica melancoliei
Cele trei părţi ale lucrării sînt consacrate cauzelor apariţiei şi simptomelor melancoliei, tratamentului ei şi, în fine, situaţiei speciale a melancoliei din iubire. Stilul e liber, cu o sănătoasă doză de oralitate, iar digresiunile abundă. Ba chiar, aş putea spune, ele sînt cultivate cu zîmbetul pe buze de către narator. Ca medic, Burton te convinge cu uşurinţă că melancolia este omniprezentă, cauzele ei ţinînd de stări şi sentimente atît de diferite între ele, ca vinovăţia, frica, tristeţea, lipsa de mişcare fizică, dar şi abuzul, activitatea intelectuală scăzută, dar şi excesul ei, ambiţia şi invidia scăpate de sub control, spaima sau şocul provocat de o întîmplare neaşteptată, cu alte cuvinte trauma, trufia, vanitatea şi lipsa de rezistenţă la jigniri şi atacuri la persoană, dorinţa de răzbunare, complexele. E foarte precis în delimitarea fiecărei cauze, admiţînd şi exemplificînd totuşi interacţiunea dintre anumiţi factori în declanşarea bolii, a stării de melancolie. Frica, spre exemplu, face obiectul unui capitol special, fiind pe drept cuvînt considerată „mama şi fiica melancoliei, chintesenţa ei, simptomul şi cauza principală“. Cu alte cuvinte, frica e atît cauză, cît şi efect, e cerc vicios, scăparea frîurilor provocînd mecanisme de tip bulgăre de zăpadă, acumulări exponenţiale.
Acolo unde se deosebeşte Anatomia melancoliei de orice text (modern) de psihiatrie, de terapeutică este în ton şi în mod de abordare. Erudiţia şi enciclopedismul autorului, lipsa lui de pompozitate, abordarea frontală, onestă a problemei te subjugă ca cititor, ca pacient de ocazie. Fie şi să nu fi suferit niciodată de melancolie, lumea creată de Burton te trage spre interiorul ei turbionar – ajungi repede să nu-i mai opui rezistenţă. Citeşti cu zîmbetul pe buze, într-o stare euforică, întrebări care se nasc în mintea ta pe o pagină sau lacunele din text, pe care ţi se pare că le-ai descoperit, răspunzându-le (pe următoarele pagini) Aristotel, Cezar, Demostene, Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cleopatra, curteni, ţărani, nebuni delcaraţi şi ipohondrii, personaje livreşti şi figuri biblice, Xenofon, Alexandru cel Mare, Homer şi Virgiliu, Diogene. Întrucît ai fost atenţionat încă de la început că „tu, cititorule, eşti subiectul discursului meu“ şi că „nici o fiinţă omenească nu se poate vindeca singură“, ajungi să te deschizi, să cobori garda aşa cum ai face-o pe canapeaua domnului Freud.
Cînd viciile sînt luate, pe rînd, în discuţie, simţi nevoia să fi cinstit şi să le recunoşti pe ale tale. Stai pe una şi aceeaşi pagină mai multe minute, dar nu fiindcă meschinăriile zilei abia încheiate îţi revin obsedant în minte, rupînd şirul poveştii, ca de atîtea ori, ci fiindcă la întrebarea care ţi se pune acolo, pe acea pagină, în mod direct şi personal, simţi nevoia să răspunzi cît mai exact, căutînd frenetic în adîncurile memoriei. Altfel, te gîndeşti (amuzat) că vei fi judecat de toţi cei mai sus enumeraţi şi de încă o armată de melancolici la fel de onorabili ca ei, sau apostrofat cu citate exacte din opere plăsmuite à la Borges.
Remedii: curiozitatea, studiul, călătoriile
Cînd cauzele şi gradul în care melancolia ne-ar putea atinge sînt elucidate, autorul trece la ceea ce numeşte second partition, partea cărţii referitoare la remedii. Un potpuriu de mijloace de prevenire, de ţinere în şah sau chiar de vindecare a melancoliei, pe care, cu puţină imaginaţie de cititor de secol al XXI-lea, le poţi actualiza – vînatul cu şoimi nu mai e, astăzi, nu‑i aşa, una dintre opţiunile comune de relaxare în aer liber –, este adus în scenă de personalităţi la fel de sonore precum cele care au ilustrat mai devreme, prin propriile lor destine, cauzele şi simptomele bolii. Bucuria tămăduitoare pe care ţi-o dau curiozitatea, studiul şi călătoriile ocupă un loc important între remedii: ascuns parcă, în compania lui Burton, după o draperie, eşti martor al fericirii pe care o simte Carol cel Mare studiind cu nesaţ hărţile de pe cele trei mese de argint, unde Constantinopolul, Roma şi Pămîntul sînt pictate; la fel, te simţi ajuns prizonier-din-greşeală în biblioteca din Leiden, în Olanda, unde administratorul ei, Daniel Heinsius, un bibliofil pasionat, a tras zăvorul, închizîndu-se pe dinăuntru pentru zile bune, în simpla, fascinanta companie a cărţilor. Îl auzi destăinuindu‑ţi-se: „Las afară dorinţa nestăpînită, ambiţia, lăcomia şi toate asemenea vicii a căror doică este lenevia […], iar eu, în braţele veşniciei, înconjurat de atît de multe suflete divine, mă aşez, avînd o stare de spirit atît de înaltă şi fiind atît de mulţumit, încît îi compătimesc pe mai toţi mai marii vremurilor noastre şi pe bogătaşii care nu cunosc această fericire“.
Nici un manuscris al lucrării lui Burton nu s-a păstrat. Cartea, deşi extrem de voluminoasă (peste 1.400 pagini în ediţia New York Review of Books din 2001), a fost însă enorm de populară încă din secolul al XVII-lea, şase ediţii publicîndu-se chiar în timpul vieţii autorului. Traducerea Iustinei Cojocaru, pentru Editura Herald, se bazează pe o selecţie din textul original, apărută în 1924, la Londra. Editorii admit fără echivoc că doar o şesime din textul cunoscut face obiectul volumului de 350 de pagini tradus şi publicat de ei acum, în româneşte. Acolo unde Burton este repetitiv (şi, da, este de multe ori, ceea ce e uşor de verificat în ediţia engleză) şi abundent, ei au fost „mai parcimonioşi“. Sînt de admirat fluiditatea traducerii şi eforturile de a menţine continuitatea textului.
Personal, cred că ediţia de faţă este o introducere foarte reuşită în intimitatea construcţiei ideatice a lui Robert Burton şi o lectură originală, intelectualiceşte reconfortantă. Parcurgînd-o astăzi, în mijlocul unei lumi cu serioase şi (de multe ori) reprimate probleme de anxietate, de melancolie, de depresie pură, o lume cu puţine repere şi cu o şubredă scară a valorilor, te simţi avertizat şi protejat. Prin dialogul continuu cu înţeleptul, profund moralul, deşi atît de umanul vicar Burton, te apropii în mod vădit de idealul de a fi eliberat de constrîngeri, vindecat de idei utopice şi de vicii. Impresionat, cumva recunoscător, eşti nu o dată tentat (oricît de precaut ai fi) să întorci capul spre umărul drept şi să-ţi cauţi acolo, poate pentru prima dată, îngerul protector, sfătuitorul tău nevăzut.