Caii de la bicicletă, teatrul şi viaţa

Dacă omul sfinţeşte locul, uneori locul, deja sfinţit, nu se mai mulţumeşte cu atît. Vrea mai mult, vrea de obicei totul: să-l duci în spate, să-i hrăneşti gurile şi iluziile, să i te dedici, să te laşi devorat în măruntaiele lui ca de un piton mitic. În acest fel ar putea fi descrisă relaţia actriţei Ildikó Jarcsek-Zamfirescu cu teatrul. Cu el ca artă, dar, mai ales, cu el ca spaţiu de identificare: Teatrul German de Stat Timişoara. Aş putea scrie despre orice spectacol, presupun; nu însă despre orice artist, iar Frau Ildikó – apelativ pe care urbea i l-a dedicat ca pe un definitiv titlu de majestate – aparţine acelei „specii“ de actori care se lasă greu scrişi. Cunoscînd-o, urmărind-o ani buni de la distanţa respectuoasă dintre scenă/fotoliu directorial şi spectactor/critic, vei fi ştiind şi aproape te vei teme de rîsul homeric care însoţeşte orice tentativă de „axiologie encomiastică“, de sarcasmul şi chiar invectivele care desfiinţează infailibil orice elogiu subliniat, orice epitet sau compliment, de reacţia adversă explozivă la orice supapă ditirambică. Apoi, Ildikó Jarcsek-Zamfirescu are talentul de a se „scrie“ povestindu-se, jucîndu-se pe sine însăşi clipă de clipă şi nu doar în teatru, reinventîndu-se în geografii interioare atît de colorate […]