Muzeele de instrumente muzicale m-au fascinat întotdeauna. Ca diletant, cred că am învățat din ele multe lucruri. La New York, la secția de instrumente muzicale de la Metropolitan Museum of Art, cu douăzeci și cinci de ani în urmă, am văzut, probabil pentru prima oară, cum arată un virginal și o spinetă; era cu mult timp înainte de a le fi ascultat „pe viu“, la București. Tot pentru prima dată, la Viena, tot cu multă vreme în urmă, am văzut doi „hibrizi“ din istoria pianului, efemeride de la începutul secolului al XIX-lea: pianul-„girafă“ și pianul-„dulap“, ambele avînd, desigur, cutia de rezonanță așezată vertical. Peste tot mă impresionează colecțiile de „viori“ miniaturale, a căror lungime începe, cred, de la 8-10 cm… La Genova, într-o încăpere aparte a Muzeului Municipal, este expusă „diabolica“ vioară a lui Paganini, în jurul căreia încă se țes legende. La Požnan se găsește un alt instrument hibrid, al cărui nume, din păcate, l-am uitat: e un fel de pian „portativ“, a cărui claviatură are o întindere de două octave. Era ușor de transportat de la reședința din oraș la conacul de la țară și cred că ai fi putut compune chiar și în trăsură…
La Lisabona, Muzeul Național al Muzicii își are sediul în incinta unei stații de metrou (Alto de Moinhas). Instrumentele expuse datează din secolele XVI-XXI. Printre ele, se remarcă piese din patrimoniul național portughez, precum violoncelul Stradivarius Chevillard – Rei de Portugal, clavecinul Antunes sau clavecinul Pascal Taskin. Instrumentele au fost construite în Portugalia, dar și în Belgia, Germania și Franța. Ca preferință cu totul personală, mi-au atras atenția virginalul construit la Anvers, în 1628, cele opt clavecine minunat pictate, dintre care cinci provin din Portugalia, de la jumătatea secolului al XVIII-lea, trompetele marine originare din Franța secolelor XVII-XVIII, pianul vertical („pochetta“) din secolul al XIX-lea, viola-lira, tot de origine franceză, construită în secolul XIX, spineta italiană din secolul al XVIII-lea și un pianoforte portughez de la finele aceluiași veac, fără a uita multiplele ocarine fabricate în Portugalia cu vreo sută de ani mai tîrziu… Muzeul mai expune, între altele, o orgă ce pare să-i fi aparținut lui Beethoven.
Vizitatorul poate admira, de asemenea, portretele unor compozitori și instrumentiști celebri în spațiul lusitan; de remarcat că, începînd din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cînd statutul muzicianului s-a schimbat fundamental, personalitățile portretizate sînt îmbrăcate în costum de gală și arborează decorații importante.
Sînt expuse și cîteva opere de artă cu subiect muzical. Am remarcat, în mod special, două, ambele din Portugalia: un ulei pe lemn de Gregorio Lopes (1490-1530), intitulat Bunavestire, în care Fecioara e înconjurată de îngeri cîntînd la diverse instrumente de suflat și cu coarde, și – nu departe – agățată pe un perete, o mică sculptură anonimă, intitulată Înger muzician, îngerașul cîntă la chitară.
În intervalul 22 noiembrie 2016 – 31 martie 2017, la Muzeul Național de Muzică de la Lisabona este deschisă expoziția Cantores de opera, care expune 30 de gravuri din patrimoniul muzeului reprezentînd cîntăreți de operă din secolul al XIX-lea, care, într-un moment oarecare al carierei lor, au strălucit pe scena lirică din Portugalia. Între acestea, se remarcă, în primul rînd, nume de mare rezonanță istorică, precum mezzosoprana Maria Malibran sau soprana de coloratură Adelina Patti (care a cîntat și la București, în cinci spectacole, în 1885), dar și personalități de egală faimă în epocă, ale căror nume însă au ajuns mai greu pînă la noi. Din lista celor 28 de interpreți rămași, pot fi amintiți, mai mult sau mai puțin aleatoriu, tenorul Giovanni Battista Rubini, basul buf Luigi Lablache, soprana Fanny Tacchinardi-Persiani, tenorul și compozitorul Louis Duprez, sopranul (castrat) și impresarul Girolamo Crescentini, tenorul buf, pianistul și violoncelistul Giuseppe Naldi. Ca și mulți, mulți alții, care au acoperit, în întregime, un secol (cronologic, primul portret expus datează din 1801, iar ultimul din 1898) și au dat strălucire scenelor din Portugalia și din lume.
Dacă informații despre aproape toți aceștia sînt disponibile în enciclopedii și în dicționare de specialitate, nu același lucru se poate afirma despre portrete. Chiar și internetul a păstrat destul de puține imagini. Oricum, nu pe toate cele din arhivele lisaboneze, din această expoziție. Detalii despre cariera și înfățișarea acelor interpreți de operă din spațiul lusitan se găsesc însă la Muzeul Național de Muzică și la expoziția Cantores de opera.
Mă întreb, retoric, de ani buni, cînd se vor reface „muzeul“ operei din București și, desigur, cele aferente instituțiilor similare din Iași, Cluj, Timișoara, Brașov… Și Muzeul Teatrului Național din București e în suferință. Probabil, și arhiva. Bănuiesc că și acelea ale altor teatre românești. Banii se aruncă pe cu totul altceva, iar eventualii sponsori preferă să investească în fotbal.