CAMIL PETRESCU, CONTEMPORANUL NOSTRU. Asasinii

Cînd azi dimineaţă, cu indiferenţă cotidiană, mi-am aruncat ochii pe pagina ziarelor, titlul imens şi subtitlurile: „Descoperirea asasinilor lui Eusebiu Popovici. Ei sînt trei elevi din clasa VI a liceului Lazăr“, m-a năucit ca o catastrofă mută.   N-am mai continuat lectura, nu mai aveam nici o curiozitate, mă copleşea o impresie de epuizare, de iremediabil… gîndul devenise indepen dent, jucăuş şi stupid, în jurul acelui motiv, ca un refren: Liceul Lazăr. Şi, materială, mă obseda clădirea liceului care-mi adăpostise patru ani de carte ai adolescenţei: curtea şi culoarele cu repro duceri artistice, sălile de clasă luminoase, băncile cu pupitre late, verzui…   Acolo se plănuise asasinatul al cărui mister macerase imaginaţiile, acolo a fost suportată luni de zile taina ca un cancer al conştiinţei. Întocmai băncile clasei a VIa, pe care, în întîia mea oră de dascăl, întors din război, chiar la liceul copilăriei mele, în întîia oră de dascăl din viaţa mea, le-am găsit urcate, unele peste altele, pînă la tavan (căci clasa VI voia să „mani – festeze“, dar îşi găsise şi omul…).   Nu mai vream, nu mai puteam să citesc mai departe… Abia rezistam să nu reconstitui crima cu elementele amintirii mele, dizolvante. Şi mai […]