Așa cum arătam în finalul articolului de săptămînă trecută, criza televiziunii publice, în general (nu numai la noi, nu numai TVR e în criză, dar TVR e într-o criză multiplă, altfel spus, crizei structurale globale, „obiective“ i se suprapun, în cazul crizei TVR, intensificînd-o și cronicizînd-o, o serie de crize și de blocaje pur locale, „subiective“, interesate), este legată de criza serviciilor publice și de criza a tot ce e public. Astfel încît, tot reflectînd, în ultima vreme, la criza „punctuală“, acumulat-suprapusă, a TVR, încep să întrezăresc cam cum ar trebui concepută o critică media în noile condiții ale presiunii și, deci, ale comprimării (com-presiunii) globale (globalizarea înseamnă doar aparent deschidere și extindere, ea este, de fapt, comprimare, și tocmai de aceea anumite studii culturale, în special cele literare, încep să vorbească, sub specia unei contra-globalizări, de planetaritate și planetarizare…). Căci dacă de mai bine de un deceniu m-am oprit, practic, din a mai ține „cronică de televiziune“, este pentru că aceasta, odată cu accelerarea și automatizarea globalizării, devenise imposibilă sau, în vechile ei forme pur locale, cu totul inadecvată și, deci, inutilă: blabla complezent sau „cronică mondenă“ (cu mondeni de cartier, din cartierul nostru, desigur).
O nouă critică media, adaptată globalității, trebuie să ține seama că ceea ce se vede pe ecranele înmulțite și diseminate, omniprezente, că, altfel spus, fluxurile de imagini tehnologice sînt, de fapt, fluxuri de capital. În imaginile (mai exact spus „pe“ imaginile noastre, căci sînt lipsite de profunzime, deci a spune că vezi ceva „în“ imaginile actuale e impropriu) de pe ecranele noastre devenite mediu de viață, ceea ce se arată pentru, tocmai, a nu se vedea, ci pentru a se „întrupa“, pentru a performa și a simula realitatea, sînt mișcările finanțelor globale, finanțe-imagini nu întîmplător în buclă, deoarece atît finanțele actuale, cît și imaginile care le arată disimulîndu-le, dîndu-le aparență de realitate, sînt „realitate virtuală“, adică semne care provoacă şi „performează“ realitate. Este ceea ce, pe urmele lui Berardi „Bifo“, am numit și trebuie să numim semiocapitalism: cum să faci bani-semne prin semne, închizînd realitatea în bucle.
Să luăm un exemplu recent. Nu se poate să nu fi remarcat că s-au înmulțit (adică s-au accelerat), la Eurosport cel puțin, transmisiile din ciclism. Toată lumea s-a decis să profite după marea realizare mediatică pe care o înregistrează, de ani buni, difuzarea Turului Franței, care, prin modul în care este programat și transmis, parazitează evenimentul sportiv printr-o mega-întreprindere mediatică de turism cultural, de plasare de produse culturale. Altfel spus, ceea ce ar trebui să rămînă conotație devine denotație. Nu întîmplător, ciclismul ca atare, adică efortul omenesc, umanul, marginalizat, deși se profită de el, încearcă, în cadrul Turului Franței, să țină pasul cu caracterul fulgurant al media-mișcărilor de capital și n-o poate face decît protezîndu-se, recurgînd, convergent, la proteze din două domenii tehnologice, din două industrii: cea medicală, prin dopaj, și cea a materialelor și invențiilor din industria construcțiilor de velocipede. Obiectivul comun: a încerca să faci omul să țină pasul cu viteza capitalului, care este, pentru om, însăși viteza luminii, Capitalul fiind Lumina, turbo-Fiat-Lux-ul.
Cum sînt transmise cursele cicliste, după modelul Turului Franței? Din elicopter și de pe motociclete, de sus și de jos, așadar, de departe și de aproape, meta- și nano-, „la două capete“ – pur panoptic, cicliștii fiind prinși, la fel ca delincvenții sau nebunii, sau muncitorii, sau femeile, sau copiii ETC. (marele ETC. care este Lumea însăși), descriși de cuplul istoric Bentham-Foucault, ca între lama și lamela unui microscop. Imagini panoptice, așadar. Care, dacă e să „accesăm“ gîndirea decolonială, nu fac decît să difuzeze, permanentizînd-o, o situație și o condiție de colonialitate.
Or, s-a întîmplat recent un accident tragic: un ciclist a fost omorît de o media-motocicletă. Și a început, brusc, să se discute despre excesul și abuzul pe care îl reprezintă prezența, să zicem, a treizeci de motociclete producătoare de tele-imagini la o sută douăzeci de cicliști. Nu e prea mult? Nu se inversează ordinea priorităților? Ce contează mai mult: cursa sau imaginile ei? Dar pot fi acestea distinse? Solipsist-idealist vorbind: cum să exiști dacă nu ești perceput? Altfel spus, dacă nu devii imagine sau mai mult (sau mai puțin) chiar: semn, flux de temporalizate și de-temporalizate, căci „contra-timp“? Deci, pe de altă parte, fără acest exces de imagini TV live, ar mai fi interesat cineva de cursele cicliste, adică ar mai investi cineva bani într-un spectacol sportiv cu public imposibil, diseminat de-a lungul unui peisaj, care, altfel spus, nu poate fi prins, totalizat imaginal, într-o arenă? Mai mult ca sigur că nu.
Să facem acum un pas (esențial însă) în plus și, pe urmele operațiunii tehnico-filozofice a lui Deleuze, din Cinema, 1 și 2, să încercăm să transformăm, să transpunem (depășindu-ne, altfel spus, tehnofobia noastră occidentală, această capcană) procedeele pur „tehnice“ de imagine, pe care televiziunea le-a preluat, tocmai pentru capacitatea lor estetică, artistică, de la cinema, în mișcări spirituale sau intelectuale, de cunoaștere și simțire.
Ce ne meta-arată așadar transmisiile exemplare ale unor spectacole sportive, în care capitalul este exhibat în mișcarea lui exemplară: ciclul cît mai scurt, dacă s-ar putea instantaneu, cu viteza luminii (tocmai de aceea transmisiile unor sporturi de întrecere de viteză devin primordiale), al extragerii profitului?
Semio-capitalul, capitalul pur semnic, acționează (adică se constituie, captînd resursele și extragînd profitul), așa cum am arătat, panoptic, încadrînd total, de departe și de foarte aproape, umanul, viul, pentru a-l face să producă prin înseși mișcările lui (dopate, nano-tehnologizate): mișcarea tehno-spirituală, tehnologic-intelectuală a capitalului-semn este moto-helicoidală, „în clește“, panoramică și de gros-plandinamic, transcendentă și imanentă, realizînd un analogon al vederii divine, căreia nu-i scapă nimic, care vede în același timp totul de sus, pogorîndu-se ubicuu pînă în cele mai mici amănunte: omniviziune pogorîtoare (arbitrajul delegat tehnicii prin așa-numitul Hawk-Eye de la tenis nu este deloc străin de această mișcare, și va trebui, desigur, inclus în analiză).
Media-capitalismul ne face să ne simțim ca Dumnezeu, făcîndu-ne, așadar, toxicodependenți de o tehnologie „șamanică“ producătoare de viziuni.
Or, printr-o transpunere similară, dar concurentă, a tehnicilor de imagine în tehnici intelectuale de simțire și de cunoaștere, în baza căror mișcări de „cameră“ ar trebui re-elaborat, în globalitatea hiper-panoptică, un serviciu public de televiziune? Ce ar trebuie să ne facă să vedem o televiziune publică? TVR, for instance?
Căci poziția unui serviciu public de televiziune nu poate fi, omologic, decît poziția unei critici media, și tocmai de aceea, încercînd s-o re-imaginez pe una, nu pot să nu încerc să-l re-imaginez și pe celălalt. Imaginile au totuși nevoie de imaginație, nu? La fel ca și critica, nu?
Sau dimpotrivă: tocmai imaginația trebuie ținută cît mai departe, astăzi, de industriile imaginii, dar și de discursul intelectual, tot mai complezent, mai aservit: cooptat, cumpărat.