Care-i problema cu ICR?

Începînd din 2012, Institutul Cultural Român a trecut printr-un șoc (dez)or­gani­zatoric soldat cu punerea pe butuci a celor mai importante sucursale (cele din Paris, New York, Berlin nu au directori de ceva vreme), a început să finanțeze într-o propor­ție tot mai mare acțiuni pe teritoriul României și a devenit tot mai mult un fel de ghișeu de finanțări, care nu generează proiecte și programe, ci asigură sprijin financiar pentru proiectele și programele operatorilor culturali. După tentativa lui Andrei Marga de a forța ICR pe o traiectorie bizară, nu atît naționalistă, cît revizionistă (în contra tuturor direcțiilor anterioare), compromisul a fost unul bazat pe non-viziune și non-intervenție (bine e atunci cînd nu faci rău sau cînd nu faci nimic). Felul în care a fost abordată chestiunea ICR-ului în Parlament – după ce a fost trecut din coordonarea Președinției în cea a Senatului, teoretic (doar teoretic!), ceva de la sine înțeles într-o republică parlamentară – e și dovada vie (încă una) a disfuncționalităților politice ale acestei țări, care fac ca procedurile democratice să pară mai puțin transparente și reprezentative decît cele strict administrative sau de exercitare unilaterală a puterii de decizie. Ceea ce s-a văzut din plin acum cîteva săptămîni, cu ocazia […]