Cartea neagră a adolescenţei

Acum douăzeci de ani, după o prodigioasă carieră cinematografică, Mircea Daneliuc îşi făcea debutul ca prozator cu romanul Pisica ruptă (1997), care îl impunea de la bun început ca pe o voce de o reală originalitate, căreia unii comentatori i-au descoperit îndepărtate rădăcini celiniene. Convertindu-şi (aşa cum scria Ioan Groşan) sarcasmul cinematografic în sarcasm epic, Daneliuc se dovedea, printre altele, un portretist excepţional, un satiric dezabuzat, sensibil la grotesc şi absurd, înzestrat cu o rară ştiinţă a dialogurilor. Romanele care au urmat (Marilene, Strigoi fără ţară, Petru şi Pavel, Ora lanti – ca să menţionez doar cîteva titluri) nu au făcut decît să confirme aceste calităţi, completînd, fiecare în felul său, imaginea unui prozator care stăpîneşte iţele romanului la fel de bine ca şi pe acelea ale camerei de filmat şi a unui moralist oripilat de excrescenţele maligne ale naturii umane, pe care societatea românească actuală i le-a pus cu generozitate la dispoziţie. Cel mai recent dintre aceste romane, Andreas, Andrada (Editura Tracus Arte, 2016), transpune, în cheia proprie a prozatorului, romanul adolescenţei, o adolescenţă a zilelor noastre, cinică şi total lipsită de idealism, cu droguri şi sex, cu „ieşiri la produs“ şi curse automobilistice nocturne pe bulevardele Bucureştiului, cu […]