Săptămîna trecută, am stat de vorbă la Bucureşti cu Annette Lucas, directoarea agenţiei de creaţie grafică Atalante, care a făcut parte din juriul concursului Cele mai frumoase cărţi, recent desfăşurat la Sibiu (cîştigătorii vor fi anunţaţi pe 10 noiembrie). Atalante, fondată în 1992 (împreună cu Xavier Barral), este o agenţie de creaţie grafică specializată în domeniul cultural şi în design de carte (identitate vizuală, editare de carte şi de cataloage, comunicare culturală; colaborează cu l’Opéra National de Paris, Théâtre du Rond–Point, Centrul „Georges Pompidou“, Muzeul de Artă Modernă etc.). Din 2002, agenţiei i s-a alăturat Editura Xavier Barral (fondată de Xavier Barral).
Aţi făcut parte din juriul concursului Cele mai frumoase cărţi, recent desfăşurat la Sibiu. Cum vi s-a părut această experienţă? Ţinînd cont de cărţile pe care le‑aţi văzut (înscrise în concurs), cum vi se pare domeniul creaţiei grafice, vizuale, în România?
A fost o experienţă foarte interesantă, este a doua mea vizită în România (am mai venit o dată acum doi ani, într-o vizită scurtă la Bucureşti). Dar da, a fost primul contact cu ceea ce înseamnă creaţia grafică românească. Membrii juriului au fost cu toţii foarte profesionişti şi drăguţi; am lucrat foarte bine în colectiv, fiecare dintre membrii juriului şi-a justificat alegerea, iar interacţiunea în cadrul grupului a fost una foarte bună. Cred că în Franţa, într-o astfel de jurizare, s-ar fi făcut simţite anumite ierarhii între membrii juriului! La nivel de creaţie grafică, am remarcat – spre deosebire de Franţa – un stil mai geometric, mai „nemţesc”. Desigur, nu am putut vedea decît o parte din ceea ce se face în România la acest capitol – dar aici am putut observa lucruri, pe de o parte, foarte frumoase, de un grafism contemporan, cum spunem noi, dar pe de altă parte, şi altele mai puţin reuşite sau de-a dreptul teribile. Un lucru evident este acela că, în Franţa, nivelul de producţie de carte-obiect este cu totul altul; în România se produc cărţi în format mic, mai subţiri, cu costuri evident mai mici.
Am văzut că aveţi diverse tipuri de colaborări şi parteneriate, cu instituţii private şi de stat. Cum obţineţi, aşadar, finanţări?
Avem, într-adevăr, diferite tipuri de colaborări. La L’Opéra National de Paris, de pildă, se organizează periodic concursuri deschise, complicate, în care trebuie prezentat un dosar ce trebuie să conţină informaţii legate de proiect, de ideile propuse şi de costurile estimate. Sînt concursuri foarte transparente, dar cu mulţi competitori în joc. Am participat la aceste concursuri aproape douăzeci de ani, dar acum n-o mai facem. Se cereau dosare foarte laborioase, şi fiecare nou director reiniţia aceste concursuri de proiecte grafice. Cu Centrul „Georges Pompidou“ avem colaborări punctuale. Ne-au contactat, ca grafişti, pentru cataloage. Ei au finanţat totul; ne-au cerut să le producem cataloagele privitoare la autorii lor, aşa cum a fost cazul catalogului Dada. De cînd am înfiinţat şi Editura Xavier Barral, realizăm uneori coeditări, în parteneriat cu Centrul Pompidou. Noi edităm (pe cheltuielile noastre), de pildă, un album/un catalog, în parteneriat cu ei, iar ei ne comandă, la final, o mie de exemplare, la un preţ scăzut, însă în felul acesta, avem deja o parte asigurată din vînzări. Există şi alte tipuri de contracte cu ei – dacă e vorba de o expoziţie a unui artist, Centrul Pompidou poate plăti drepturile de autor, lucru care e foarte important pentru editura noastră (o editură mică), iar noi încheiem un acord în privinţa vînzărilor catalogului expoziţiei, pe care îl edităm noi. Cataloagele vor fi vîndute şi în librăria de la Centrul Pompidou, dar – prin reţeaua noastră de distribuţie – vom trimite cataloagele (cărţile, după caz) şi în diverse librării din toată ţara. Acesta este un tip de contract de colaborare destul de recent, încheiat după mai multe colaborări anterioare, în urma cărora ne-au considerat profesionişti şi eficienţi.
Aţi creat un logo şi pentru Sorbona. Cum s-a întîmplat?
Da, am realizat un logo şi identitate vizuală pentru Sorbona, prin agenţia noastră Atalante. Şi speram mai mult, dar… e foarte complicat să convingi un rector de universitate că logoul propus de noi e formidabil (rîde). A sfîrşit prin a-l accepta, deşi a ţinut să mai facă mici modificări. Aceşti profesori universitari sînt atît de siguri pe ei înşişi, încît au impresia că se pricep pînă şi la un logo.
Aţi refăcut logoul vechi al Sorbonei?
Nu, dar Sorbonne Universités reprezintă o regrupare a mai multor universităţi sub această denumire, sînt 11 universităţi în acest grup acum – e vorba despre o mişcare recentă a Sorbonei, pentru a fi competitivă la nivel mondial. Era nevoie de un logo unificator, şi asta am realizat noi. A fost o experienţă interesantă, dar dificilă, pentru că venerabilii profesori universitari aveau impresia, în 2015, că Sorbona şi Universitatea, în genere, nu au nevoie de imagine! Şi e simptomatic faptul că, în cadrul Sorbonei, se studiază doar istoria artei, nu şi artele plastice, grafice ori arhitectura – deci nu domeniile cele mai deschise către comunicarea contemporană.
Cum vedeţi cartea-obiect în era online-ului şi, în genere, cartea pe hîrtie?
E-book-ul face concurenţă puternică, într‑adevăr, cărţii de hîrtie. În ce priveşte cartea-obiect, ea ţine de domeniul artizanatului, al obiectului realizat cu migală, cu meşteşug. Este un obiect bine făcut, care cere timp pentru a fi realizat. Există mai multe stadii ale realizării unei astfel de cărţi-obiect, plecînd de la stadiul de proiect editorial şi vizual, şi ajungînd pînă la producerea sa efectivă.
Cît poate dura, concret, acest proces?
Dacă e vorba de o comandă, poate dura trei luni, dar altfel, poate dura mult mai mult – un an, doi ani. Am avut cărţi a căror realizare a durat cinci ani. Dar întotdeauna trebuie să ai în vedere fezabilitatea cărţii, costurile implicate; cel mai bine este să cauţi parteneri de proiect. Cînd avem o idee de carte frumoasă, noi avem nevoie de un partener. Încercăm să găsim coeditori, de pildă la Tîrgul de Carte de la Frankfurt: parteneri germani, japonezi (japonezilor le plac foarte mult cărţile de design), englezi sau – de ce nu? – români. Acest lucru ne permite să avem un tiraj mai mare al cărţilor respective şi să reducem preţul lor unitar. Cînd trecem la machetarea cărţii, începe un nou stadiu laborios, de selecţie şi de editare a imaginilor, de redactare şi de corectare (împreună cu autorii lor) a textelor ce însoţesc imaginile. E vorba despre un ansamblu care trebuie bine finisat, aproape perfect. Asta îi şi face pe cumpărători să dea 40-50 de euro pe o carte-obiect, pentru a o face cadou. Alegerea tipografiei este, şi ea, destul de complicată: ideal ar fi să mergem la cea mai bună şi cea mai ieftină, numai că e cam greu să găseşti aşa ceva; în orice caz, tipografia cea mai ieftină nu e niciodată o alegere bună; facem întotdeauna probe de fotogravuri etc., pentru a vedea calitatea paginii tipărite. De altfel, noi supraveghem la faţa locului acest proces al tipăririi, pentru a fi siguri de calitatea rezultatului. Din discuţiile pe care le-am avut cu tinerii din juriul de la Sibiu, am înţeles că ei nu supraveghează procesul de tipărire – or, eu cred că e absolut necesar acest lucru pentru calitatea rezultatului (altfel, tipograful poate să nu lucreze cum trebuie!) – mai ales în cazul cărţii de artă (a se vedea acurateţea culorilor din reproducerile de tablouri).
Ce tiraje aveţi, în mare?
Nu mai puţin de 3.000 de exemplare, altfel nu este rentabil; trebuie acoperite în primul rînd cheltuielile fixe (salariile noastre, ale echipei, preţul fotogravurilor, al tiparului, plata autorilor textelor, a corectorilor etc.). Lucrăm cu o echipă fixă, la care se adaugă colaboratorii externi.
Daţi-ne un exemplu de proiect de care v‑aţi ocupat şi care v-a plăcut în mod special.
O carte importantă, Évolution – e vorba despre evoluţia speciilor vii. În această carte, noi am produs fotografiile (în parteneriat cu Muséum National d’Histoire naturelle), fotografii realizate pe fond negru. Cartea a fost realizată în parteneriat cu japonezii, mai întîi într-o versiune mare, apoi într-una mai mică, şi a avut succes (30.000-40.000 de exemplare vîndute); acum se traduce şi în chineză.
Tocmai v-aţi întors de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană/MNAC. Cum vi s-a părut?
Muzeul era închis, am văzut doar mica expoziţie Dada. Locul mi se pare impresionant, incredibil, dar foarte prost plasat în raport cu centrul oraşului. Fie se creează o alee care să conducă la muzeu, fie ar trebui mutat. Acest loc (Casa Poporului) e, practic, proiectat în aşa fel încît să fie inaccesibil – or, nu e cazul pentru un Muzeu Naţional de Artă Contemporană, care trebuie integrat în oraş, cît mai aproape de centrul oraşului. Dacă aş fi primarul oraşului, aş încredinţa urbaniştilor, arhitecţilor sarcina de a integra muzeul în oraş (poate printr-o grădină, cafenele, un mic lac, un teren de fotbal etc.). E interesantă ideea de a instala un muzeu de artă contemporană într-o aripă a fostei Case a Poporului, dar acest demers de „deturnare“ a sensului clădirii iniţiale, de transformare a ei este doar pe jumătate realizat, pentru că i se confiscă muzeului respectiv tocmai accesibilitatea, accesul publicului larg la el.
O ultimă întrebare legată de proiectele dvs. personale, în afara agenţiei Atalante.
Am realizat, acum cîţiva ani, un proiect personal, e vorba despre o carte ce conţine interviuri şi portrete de femei care au suferit acte de violenţă – femei de condiţii şi din medii foarte diferite (un subiect, de altfel, foarte delicat) –, femei care au reuşit să depăşească teribila experienţă, dar depun, în felul acesta, mărturie despre ea. Cartea se numeşte À contre-coups şi e realizată în colaborare cu fotografa Jane Evelyn Atwood.
Interviu realizat de
Adina Diniţoiu