O carte care ar trebui să fie un eveniment editorial – și mă tem că nu va fi, ar fi păcat însă – este volumul cu faimos-frumosul titlu Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale (Editura Nemira, 2016, cu o „Scrisoare către autor“ de Paul Valéry, prefață, „Matila Ghyka, noul Pitagora“, consistentă, erudită și cu o excelentă raportare la contextul culturii europene, de Basarab Nicolescu, traducere din limba franceză de Adrian Pătrușcă), volum apărut cu sprijinul Institutului Cultural Român, semnat de Matila C. Ghyka. Un nume consacrat în mediile culturale europene, mai ales în cel francez, un nume stimat, dar puțin frecventat și studiat în mediul multicultural românesc. Editarea în limba română, la 85 de ani de la apariția ei în limba franceză (în 1931, la Gallimard), a operei magna a gînditorului-marinar-diplomat-aristocrat-scriitor român ar putea resuscita interesul pentru opera unei importante „trestii gînditoare“ a spiritualității românești. Carte dedicată, merită să amintesc, „Prințesei Maria Cantacuzino, în amintirea primirii pe care mi-a făcut-o la Tețcanii Moldovei unde plutește încă în aer vechiul vis hiperboreean și unde această carte a fost începută“. Un eseu complex despre geometrie, rigoarea ideilor, matematică, logică, filozofie, artă și meditație, un lung periplu prin istoria ideilor și a artei. Nimic din ce s-a consumat în plan intelectual și artistic nu e lăsat deoparte. Ca să ce? Ca să se demonstreze că nimic nu este întîmplător în ordinea și armonia lumii, că nimic nu este anapoda („dezordine“, în limba greacă) în această lume. Știința și arta se intercondiționează. Raportările și analizele ce duc la simetrie, ritmuri și rituri de toate felurile sînt exemplificate cu eleganță. Detaliile prestigioasei – dar, practic, necunoscutei – biografii a lui Matila C. Ghyka și contactele sale cu personalități de prin rang din arte și literatură (Proust, Antoine de Saint-Exupéry sau Salvador Dalí) aduc un argument în plus pentru o lectură multidisciplinară a cărții. Aș putea să-mi imaginez o dezbatere despre acest volum între Grigore Moisil, Constantin Noica și Solomon Marcus, care ne-ar fi adus bucurii suplimentare.
Nick Bostrom este profesor universitar, suedez la obîrșie, relativ tînăr (n. 1973), cu un ultraprestigios CV, activînd din 2012 la Facultatea de Filozofie a Universităţii Oxford. În 2014, lansează volumul Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies, la Oxford University Press, care ajunge pe lista de bestselleruri a New York Times, face vîlvă, e tradus imediat în mai multe limbi și acum apare și în limba română. Superinteligența: Căi, pericole, strategii (Editura Litera, 2016, traducere de Doru Căstăian) este scrisă simpatic și pe înțelesul tuturor – volumul se deschide cu un taifas între rîndunele! Apelînd la multe alte studii, cercetări, statistici, analize și grafice, autorul atrage atenția asupra unui mare pericol. Acela ca inteligența computerelor și a altor drăcovenii inventate de om să depășească inteligența omului și, scăpînd de orice fel de control, să facă ce vor ele. Și nu ce vrem noi, oamenii. Dacă la studiul lui Matila C. Ghyka mai deschideam gura și, eventual, puteam articula vreo observație, la volumul de reflecții, idei, date, informații și analize al profului de la Oxford stau cu dinții încleștați. Zicala „ce știu e că nu știu mai nimic“ se reconfirmă. Românii e deștepți, faimoasa etichetă pusă de hiperinteligentul Camil Petrescu – cel care scria nu doar romane, dar și lucrări de filozofie și era pregătit să dea indicații strategice lui Mussolini cum să cîștige războiul din Abisinia –, n-ar mai fi valabilă în cazul în care superinteligența unor supercomputere ar depăși-o pe a noastră. Belea mare, balamuc, mai bine lipsă. Demonstrația e exemplară, exemplele alese, convingătoare, superbibliografia utilizată se întinde pe 40 de pagini. „Superinteligența ar trebui dezvoltată doar în beneficiul întregii umanități și doar în serviciul unor idei etice larg răspîndite“, notează senin profesorul Nick Bostrom în finalul cărții.
Olavo de Carvalho este un profesor de filozofie brazilian, stabilit în Statele Unite. Alexandr Dughin este un profesor rus, stabilit pe lîngă Vladimir Putin. Brazilianul gîndește ca un om liber, rusul – ca unul care vrea să învîrtă soarta lumii în favoarea Pravoslavnicei Rusii și este un antioccidental și un antiamerican convins. Cei doi profesori, analiști politici și comentatori ai lumii de azi și parțial și de mîine sînt puși față în față. Cu opțiunile lor, ferme și fără paranteze, din partea brazilianului care nu se sfiește să spună neted ceea ce gîndește referitor la lucruri despre care se vorbește mai mult în șoaptă, cu opțiunile rusului, mai abil și elastic în tot ceea ce afirmă în sprijinul opțiunilor sale. Multe nume de gînditori de ieri și cărți ale unor politologi de prestigiu de azi sînt pomenite. Adică sînt puse față în față teoria și strategia lui Putin cu proiectul Eurasia, referitor la proiectul propus de democrațiile occidentale – nu e unul singur, zice brazilianul –, în cap cu SUA și cu cei adunați sub umbrela Uniunii Europene. Colectivism versus individualism, globalism și naționalism, globalizare sau coabitarea unor sisteme diferite? Lumea creștină, cea iudaică și lumea musulmană cu Califatul Islamic, care vrea să cucerească lumea. E posibil? Nu prea. Cu variantele oferite de Carvalho, cu tenacitatea și încăpățînarea unui rus pravoslavnic ajuns mentorul strategic al președintelui Putin și cu realitatea oferită celor doi de tot ceea ce se întîmplă la vedere în lumea politică de astăzi. Tranziția de azi pune în dispută puteri consolidate ieri și care se vor confrunta în viitor. Proiectele globale nu lipsesc. Sub varia forme. Nu este de neglijat contribuția a ceea ce brazilianul numește Consorțiu, în care se adună, transnațional, miliardari din toate colțurile lumii. Care fac și desfac lumea de azi, în interesul strict particular. Cei doi protagoniști polemizează, dur pe alocuri, și îşi comentează apoi afirmațiile pe net, alături de sute de mii de gură-cască: 200.000 au fost cei care au accesat dezbaterea online. Mulți „chibiți“, cum se numeau cei care urmăreau faimoase partide șah jucate de superinteligențe precum Bobby Fisher sau Gari Kasparov. Cartea din care putem afla o sumedenie de analize dintre cele mai spectaculoase se numește Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatere între Olavo de Carvalho și Alexandr Dughin (Editura Humanitas, 2016, introduceri de Giuliano Morais și Ricardo Almeida, traducere din portugheză de Simina Popa și Cristina Nițu). Procesul complexului comunist militar ruso-chinez care a produs peste 140 de milioane de morți, nu a avut loc. Și nu va avea. Brazilianul le zice pe bune rusului, care mereu o dă cotită. Adevărul iese însă la iveală oricît am vrea să-l ascundem. Bună dezbatere, din care învățăm că degeaba știm multe dacă destinul nostru e jucat în afara ființei noastre.
Adam Burakovski (n. 1977) este un istoric polonez în bune relaţii cu românii, cu istoria și cultura lor. Un recent interviu din Observator cultural îmi confirmă afirmația. Parte din scrierile şi colaborările la volume realizate împreună cu alții au apărut și la noi. De această dată, avem o ediție a II-a, revăzută și adăugită, a unei lucrări extrem de bine articulate, dedicate unui subiect drag românilor. În Geniul Carpaților. Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, 1965-1989 (Editura Polirom, 2016, colecția „Historia“, coordonată de Mihai Răzvan Ungureanu, traducere de Vasile Moga, prefață – la prima ediție, reluată – de Stejărel Olaru, lucrare apărută cu sprijinul Rețelei Europene Memorie și Solidaritate) se derulează, sub ochii noștri, 24 de ani din istoria recentă a României, 24 de ani sînt luați la mărunțit cu răbdare și o bună documentare. Pentru a devoala mecanismul puterii comuniste din România, dar și jocurile din culisele vieții internaționale. Cartea e împărțită în patru mari capitole. Primul capitol („Începutul“) acoperă activitatea mișcării comuniste din România pînă la alegerea ca prim secretar a lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PMR. Capitolul al doilea („Consolidarea puterii“) merge pînă în 1974 – eliminarea lui Alexandru Drăghici, episodul cu Cehoslovacia, intensificarea politicii externe, dar și Tezele din Iulie și mica revoluție culturală etc.). Capitolul III („Stagnarea sistemului“) se ocupă de anii 1975-1985, cînd național-comunismul lui NC se consolidează pe fondul fugii din țară a generalului Ion Mihai Pacepa și al înrăutățirii situației economice a României. Ultimul capitol („Prăbușirea“) analizează dezastrul României, dincolo de aspectele economice, sociale și de politică externă, unde România este deja izolată și se pregătește pierderea puterii PCR și a lui Nicolae Ceaușescu în Decembrie 1989. Totul povestit cu calm și fără interpretări abuziv-partizane, ceea ce dă credibilitate sporită tuturor afirmațiilor istoricului polonez. Avem și scurte biografii ale celor mai importanți activiști comuniști români și o bibliografie care îi poate ajuta substanțial pe cei care vor să aprofundeze subiectul. O carte necesară, am putea spune, pentru cititorii români, pe zi ce trece mai îndepărtați de evenimentele pe care nu toate generațiile de azi le-au trăit. Felicitări istoricului polonez Adam Burakovski, care ne-a făcut să plonjăm în vremuri apropiate și de care deseori uităm că au existat. Pe 26 ianuarie, altfel, era mare zaiafet în România lui Nea Nicu. Nu era dictator pe vremea aceea, ci un tovarăș lingușit și adulat de milioane de români. Ar fi bine să nu uităm de aceste suceli ale istoriei. Și ale vieților noastre. Uneori. Deseori.