Păstrez din tinereţe tentaţia de a da periodic o raită pe la anticari. Nu întotdeauna rezultatele sînt pe măsura efortului deplasării. Dar nici nu lipsesc surprizele. Vorba ceea: nu se ştie de unde sare iepurele! Se întîmplă să-ţi iasă în întîmpinare o tipăritură vrednică de atenţie chiar dintre teancurile înşirate pe trotuar.
Era cît pe-aci să nu iau în seamă, dintr-o asemenea grămadă de strînsură, un exemplar destul de jerpelit din Cartea cu poeţi alcătuită de Lucian Boz (Editura Vremea, 1935). Aş fi scăpat dedicaţia aşternută de autor cu cerneală neagră: „D-lui Guy Pauker – celui mai tînăr şi mai deschis pentru poesie. Cu bună prietenie, L. Boz, 5 dec. 1934“. Cel căruia i se dedica exemplarul va fi abia peste un deceniu colaborator al Vieţii româneşti (seria condusă de C. Vişoianu cu Mihai Ralea), unde urma să se remarce prin competente comentarii de politică externă. În special cîteva portrete ale unor politicieni din zona Departamentului de Stat al Statelor Unite prezintă, indiscutabil, interes. Numai că expertul analist trebuia să părăsească peste noapte Bucureştiul, în 1947, întrucît intrase în vizorul proaspetelor autorităţi de obedienţă sovietică. În plus, mai avea o soră (Mausy), luată pe atunci în căsătorie de doctorul Pierre Hechter (Poldy, trăitor la Paris), fratele cel mare al lui Mihail Sebastian. După unele indicaţii de pe reţeaua internetului, Guy Pauker a făcut carieră academică la Harward. Întrebarea e: în ce context se cristalizase preţuirea pe care i-o mărturisea, negru pe alb, cu mulţi ani mai devreme, Lucian Boz ?
Nu întotdeauna cărţile rare în anticariate ascund enigme. Nici nu trebuie să fie neaparat îngălbenite de scurgerea anilor. Imposibil mi-a fost a satisface dorinţa unui prieten aflat în emigraţie, care mă rugase să-i procur Agendele lui Lovinescu. La un moment dat, apăruseră oarecari speranţe că am să-l pot recompensa pentru zadarnica aşteptare trimiţîndu-i compactul volum de memorii editat la Minerva, în 1998. N-a fost să fie! Puteam să-i ofer exemplarul meu, numai că realitatea pieţei dovedea o minimă probabilitate de a avea cum să-i găsesc înlocuitorul într-un timp rezonabil. Pur şi simplu, cine intrase odată în posesia lui nu concepea să-l înstrăineze. Îngrijitoarea ediţiei, doamna Gabriela Omăt, a depus o remarcabilă osîrdie ca să le ofere cititorilor un unicat din punctul de vedere al construcţiei textului. Sub o singură copertă, a reunit cele trei volume iniţiale, publicate între 1930 şi 1937, întregite de Lovinescu, în 1942, cu Aqua-forte. Recurgînd la acest titlu, criticul trimitea la un procedeu de gravură pe metal, folosit în vremea lui Dürer cu scopul de a realiza imagini apte să înfrunte orice vicisitudini. Intenţia lui Lovinescu era de a sugera cititorului ambiţia unor mărturii definitive despre contemporani pentru viitorime. Deceniile au trecut peste paginile aşternute cu modelele de faţă, adesea în răspăr cu riscul previzibil de a naşte iritări. Poate tocmai de aceea, galeria portretelor fixate cu „apă tare“ de Lovinescu îşi păstrează intact fiorul realităţii reflectate. Soluţia acidă, utilizată în proporţii diferite în funcţie de dispoziţia de moment a „zugravului“, de amintirea cine ştie căror relaţii umane fluctuante, scoate în evidenţă – ca şi în caricaturile unui Daumier – trăsăturile distinctive ale fiecărei fiinţe vii, cu virtuţi şi cu vicii ori, mai în spiritul clasicizant al memorialistlui, cu virtuţile viciului. Cum lumea scriitorilor de care Lovinescu a fost înconjurat şi, s-ar putea zice, asaltat, la cenaclul din str. Câmpineanu, furnizează materia primă privirilor sale scormonitoare, e de înţeles de ce, confruntat cu atîtea orgolii, inevitabile bîrfe, susceptibilităţi, chiar perfidii în jocurile de putere ale rîvnitei întîietăţi, el însuşi se va lăsa contaminat, gata-gata să vadă doar paiul din ochiul preopinenţilor. Este evident, de pildă, cînd trasa profilul lui Fundoianu, că punea o doză în plus de sarcasm, incapabil să ţină în echilibru eprubetele cu acizi, căci ar fi însemnat să şteargă din amintire atingerea propriei vanităţi produse prin repetate înţepături administrate de poetul Priveliştilor. Departe de a-l bănui pe Lovinescu în stare să plătească poliţe, se grăbea, totuşi, uneori să-şi aroge calitatea arbitrului suprem al încurcatelor iţe din relaţiile scriitoriceşti. Fireşte, un Camil Petrescu, un Călinescu tolerau cu greu cea mai neînsemnată punere la punct, spre a nu mai socoti dacă aveau impresia că se colportează, în contul lor, vorbe de clacă, în circulaţie – vrînd‑nevrînd – la întîlnirile cenacliştilor. De aici, dispute, replici şi contraargumentări în acelaşi regim urzicător, care au întîmpinat memoriile la timpul lor, devenindu-le aproape consubstanţiale. În perspectivă, paginile lui Lovinescu reprezintă probe la dosarele istoriei şi pentru că au provocat o întreagă literatură polemică în jurul lor, cu intervenţii redutabile, precum ale lui M. Sebastian sau
F. Aderca. Într-un fel, ar fi fost cea mai teribilă deziluzie pentru memorialist să fie întîmpinat de indiferenţa celor supuşi examenului fiziognomic şi caracterologic. Intenţia de a le provoca o reacţie, după ce smulgea măştile fără anestezii protocolare servite în public, era evidentă din faptul că făptuitorul delictului umilitor nici nu avea răbdare să aştepte publicarea textelor, citindu-le în prealabil, unora şi altora dintre acoliţi, convins că le împărtăşeşte, cu un ceas mai devreme, un gest capital de justiţie. Declarat fără sentimentul emfazei, chiar în prefaţa optimului volum de la 1930, scopul conceperii memoriilor era să completeze, să întregească, să amplifice relieful consideraţiilor analitice din cele şase volume anterioare ale Istoriei literaturii române contemporane. Numai că, de astă dată, apăreau pe tapet mijloace de pitoresc anecdotic şi psihologic, ştiute public, prin urmare supuse unei oarecare relativităţi subiective. De aici, desigur, sentimentul cititorului de azi că Lovinescu mai deforma, pe ici, pe colo, cînd se lăsa iluzionat sau nu cădea de-a dreptul în păcatul strugurilor acri. Tot de aici, însă, tonul energic al paginilor, nici o urmă de monotonie, senzaţia de a ne împărtăşi de la sursă din spectaculoasa intrare în scenă a unor personagii ce au făcut, cîndva, istorie.
Ca o amuzantă ironie a posterităţii, dornică probabil să-l răzbune pe Călinescu de şarjele lovinesciene necruţătoare, chiar după ce mai tînărul confrate îi rezerva, declarat, în empireul criticii româneşti, prestigiul unui De Sanctis, se strecoară în comentariile doamnei Omăt inflexiuni stilistice de o vizibilă factură călinesciană.