Cascadorii rîsului sau Detestăm plagiatul, dar ne sînt de folos plagiatorii

Consecvent în inconsecvenţă, Traian Băsescu încearcă din răsputeri să se reinventeze, doar-doar o mai reuşi încă o dată să păcălească un electorat scîrbit de ineficienţa şi corupţia politicienilor. Ca unul care a condus ţara, timp de zece ani, ca pe propria moşie, ştie că, dacă există cea mai mică posibilitate ca Justiţia să funcţioneze independent, va trebui să dea socoteală pentru toate abuzurile comise de-a lungul ultimilor 25 de ani, atît el, cît şi toţi cei promovaţi, protejaţi şi tutelaţi de el. Ştie şi se teme pentru propria piele, aşa încît are nevoie disperată de o nouă imunitate. Omul care nu rata nici o ocazie să ne spună, de la pupitrul instalat la Cotroceni, că este cel mai informat din ţară, neezitînd să recurgă la şantaj pentru a-şi atinge scopurile, pretinde astăzi, cînd DNA a trimis în judecată mai multe dosare decît oricînd (printre ele şi pe cele ale apropiaţilor şi colaboratorilor săi), că nu a ştiut nimic. El, care jura pe statul de drept, pe loialitatea serviciilor şi pe profesionalismul procurorilor, recurge astăzi la aceeaşi retorică utilizată înainte de ianuarie 2015 de cei pe care tot el îi numea „puşcăriabili“ şi denunţă ca nedemocratic tot ceea ce ridica în slăvi cînd era la putere.

Adept al ideii că numai boul e consecvent – idee susţinută cu sîrg şi de unii dintre cei mai „cu ştaif” ideologi ai mandatului său –, omul se consideră perfect îndreptăţit să execute spectaculoase salturi de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga, fără nici o preocupare pentru coerenţă măcar, că de „binele comun“ nici nu mai încape vorbă. A mai făcut o şi în trecut şi i-a mers, de ce nu ar mai încerca încă o dată? Circul e asigurat, iar marele circar este back in business, mai uscat, mai curat, mai disperat ca nici­odată. În fond, în 2004, cînd a cîştigat alegerile prezidenţiale, Traian Băsescu era vajnicul şef al unui partid de stînga, Partidul Democrat, înscris în grupul socialiştilor europeni. Acuzator vocal al traseismului, fostul şef al Statului nu a avut nici o ezitare să regizeze cea mai mare „convertire“ din istoria noastră contemporană: a dat ordin (democratic, desigur!) şi, peste noapte, cei care se culcaseră „de stînga” au devenit „de dreapta“.

Înainte de această mişcare, partidul condus de el fuzionase cu partidul înfiinţat de fostul director al SRI, Virgil Măgureanu. A ridicat astfel traseismul la rang de politică de partid, căci ceea ce i se poate imputa unui simplu individ, trebuie (nu i aşa?) apreciat la nivel de partid. Cînd, în 2008, susţinătorii lui din Parlament au pus umărul la apariţia UNPR-ului – partid parlamentar nevalidat de electorat, ceea ce contravine oricăror reguli ale statului de drept al cărui apărător se pretinde a fi –, Traian Băsescu l-a reevaluat pe Gabriel Oprea, care, din fostul „şef al mafiei personale a lui Adrian Năstase”, a devenit peste noapte „politician responsabil”, la fel ca şi Cristian Diaconescu – amîndoi, de fapt, personaje şantajabile şi cu atît mai preţioase pentru Traian Băsescu. Atît de responsabili au fost aceşti ex-pesedişti de frunte, încît unul a fost numit ministru de Interne şi viceprim-ministru în guvernele conduse de Emil Boc şi de Mihai Răzvan Ungureanu, preluat apoi „la pachet“ şi din nou reevaluat de Victor Ponta, iar celălalt a devenit consilier prezidenţial, apoi şef al nou înfiinţatei Mişcări Populare şi chiar, pentru scurtă vreme, candidat la preşedinţie din partea grupusculului tutelat de fostul căpitan de vas.

Reţeta este, de fiecare dată, aceeaşi: în viziunea celui care a condus destinele României timp de zece ani, un om este bun sau rău, nevinovat sau vinovat nu în funcţie de calităţile şi defectele lui sau de probele administrate de instanţele de judecată, ci exclusiv în funcţie de interesele de moment, ale lui şi ale apropiaţilor lui. Grav este că, de-a lungul timpului, s-au găsit destul de multe voci din presă şi din „societatea civilă” care i-au justificat orice derapaj, refuzînd din start să pună sub semnul întrebării acţiunile şi declaraţiile sale.

Pînă una, alta, în stilu-i caracteristic, Traian Băsescu a anunţat crearea unei a treia forţe în politică, după cea mai recentă fuziune cu UNPR, recomandîndu-se insistent ca singurul candidat valabil pentru fotoliul de prim ministru. Sigur, se apropie campania electorală, dar mi se pare hilar că fostul preşedinte aspiră acum la a treia poziţie în stat, după ce ani de zile a tot repetat că finalul mandatului prezidenţial îl va elibera de servituţile politicii. În democraţiile autentice, acolo unde statul de drept funcţionează în mod real, foştii preşedinţi nu aspiră să devină miniştri sau prim miniştri. Excepţie fac, de­sigur, un Vladimir Putin, un Recep Tayyp Erdoğan, cu care Traian Băsescu pare să împărtăşească ideea că sînt figuri providenţiale, fără de care lumea mare şi lumile mai mici, reprezentate de ţările lor, s-ar prăbuşi. Cînd ajungi să crezi că doar de tine depinde viitorul unei ţări întregi, principiile democraţiei sînt în mare pericol.

Dar fostul preşedinte mai are o problemă, după fuziunea „fantastică” cu UNPR-ul lui Gabriel Oprea, al lui Nicolae Onţanu şi al altor membri proveniţi din serviciile secrete, deţinători de doctorate obţinute sub coordonarea lui Oprea, în cadrul Academiei Naţionale de Informaţii. Oameni de nădejde, care n au ezitat să sară în barca Puterii, indiferent cine ar fi exercitat-o. Ne aducem aminte că problema plagiatelor a devenit o temă de dezbatere naţională abia după ce fostul preşedinte l-a acuzat pe Victor Ponta că şi-a obţinut în mod fraudulos titlul de doctor. Oare astăzi, cînd şi-a „întărit“ partidul cu o mulţime de „doctoraşi“, Traian Băsescu să-şi fi revizuit – a cîta oară? – opinia în legătură cu plagiatul? N-ar fi nici prima, nici ultima oară cînd acest personaj comic ar recurge la „reevaluări“.