În căutarea tatălui pierdut

Jurnalul investigaţiilor cu privire la partizanul Vasile Motrescu

  • Recomandă articolul

Vasile Motrescu în uşa bordeiului

La mijlocul lunii septembrie, cînd mă aflam la Bistra, în Apuseni, în căutarea rămășițelor pămîntești ale lui Ion Andreșel, un țăran de 73 de ani, împușcat în vara anului 1950 de către Securitate într-un loc de altfel tare frumos, aflat în munți, la 1.280 de metri altitudine, și numit „Poarta între cai“, am primit un mesaj prin e-mail de la o doamnă, Sofia Chirilă, fostă Motrescu, din Dornești, județul Suceava, mesaj pe care îl reproduc în continuare:

„Către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului,

Domnule Marius Oprea, sînt fiica lui Vasile și a Mariei Motrescu și vă solicit constatarea caracterului politic al condamnării suferite de părinții mei, conform sentințelor Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare. Precizez că tatăl meu a fost condamnat la moarte prin împuș­care, pentru fapta sa de a se fi opus regimului comunist. A fost împușcat la Penitenciarul Botoșani (l-au îngropat în cimitirul penitenciarului). La fel și unchiul meu, fratele mai mare al mamei, Breabăn Ioan, a murit în urma tortúrilor, la Spitalul Penitenciar Văcărești, din București. Anexez alăturat documente autentice din care rezultă cele relatate. Solicit, dacă nu e prea costisitor pentru familia noastră, deshumarea acestor două victime ale regimului comunist, pentru a le aduce acasă, în localitatea natală, și a le înmormînta creștinește. Vă mul­țumesc“. Cînd mi s-a oferit primul răgaz, am pornit spre nordul Moldovei, pentru a mă întîlni cu fiica lui Vasile Motrescu, cel mai cunoscut partizan anticomunist bucovinean, în încercarea de a reda liniștea unei familii al cărei destin a fost strivit de regimul comunist.

Gîndind la distanțe, fără a le putea micșora

Am socotit că cel mai bun prilej pentru o asemenea călătorie este participarea la Festivalul Internațional de Literatură şi Traduceri de la Iași, unde am fost invitat încă din primăvară. La Iași m-am întîlnit cu vechi prieteni, de la Mircea Cărtărescu la Filip Florian, Simona Sora, Bogdan Ghiu, Mihai Vaculovski și mulți alții, și mi-am făcut un nou prieten, pe admirabilul prozator Tudor Ganea. Am lucrat de asemenea intens, și în acele zile, la pregătirea pentru tipar a unui volum dedicat brașovenilor revoltați acum 30 de ani, la 15 noiembrie 1987, împotriva regimului Ceaușescu, și mi-am onorat invitația la Festival, într-o întîlnire unde am discutat joi la amiază, pe 6 octombrie, despre granițele (sau ce vor fi fiind ele) dintre literatură și istorie, alături de Katja Petrowskaja și Lisa Strømme, întîlnire moderată cu măiestrie de Paul Cernat. Acum, cînd scriu, mă preocupă din nou aceeași întrebare de atunci: unde se termină istoria și unde începe literatura? Este bine sau nu să amesteci apa mai clară a istoriei cu aceea mult mai tulburată de viziuni și imaginație a literaturii? Nici cînd am plecat luni, în zori, în călătoria spre doamna Sofia Chirilă, nu îmi era lămurit răspunsul. Este potrivit pentru această întrebare un vers pe care l-am scris pe vremuri, prin anii ’80: „gîndind la distanțe, fără a le putea micșora“.

După un telefon, bunul meu prieten Dorin Dobrincu mi-a oferit cu generozitate toate datele pe care le-a cules, fie din arhivele CNSAS, fie din alte lucrări ale unor istorici, despre Vasile Motrescu, reunite într-o lucrare a sa despre revoltele țărănești și lupta anticomunistă a satelor Mol­dovei la începutul anilor ’50. I-am spus pentru ce am nevoie de acele date și nu a avut nici o ezitare să împartă cu mine rodul cercetărilor sale. În gara Suceava, unde am stabilit să ne întîlnim, mă aștepta domnul Alin Crăciun, din Vicovu de Jos, comuna natală a Motreștilor. Volubil, extrem de implicat în acțiunea de recuperare (măcar istorică) a celebrului partizan, de care se simte mîndru ca vicovean, și-a amintit multe dintre discuțiile dintre tatăl său și George Motrescu, unul din cei trei frați ai partizanului, pe care l-a mai apucat în viață și în putere și ale cărui povești despre Vasile Motrescu și despre propriile suferințe din temnița comunistă l-au marcat pe Alin în copilărie. Domnul Crăciun este unul dintre acei români rari, buni și curați; s-a întors de puțini ani din Italia, unde a stat mai bine de un deceniu și a fost bucătar la un restaurant, alături de soție. Acum lucrează împreună la restaurantul Hotelului Harmonie din Rădăuți, cel mai bun din oraș, unde mi-a fost o primitoare gazdă.

Pe drum, îmi povestește mîndru de băiatul său cel mare, care are zece ani. Născut în Italia și crescut acolo, nu s-a prea dat în vînt după școală; dar aici, la Vicovu de Jos, a ajuns rapid cel mai bun din clasă și unul dintre cei mai buni elevi ai școlii. Este foarte harnic în gospodărie, îi place să stea la țară, îi plac mult animalele, călătoriile pe obcinele bucovinene și nu tînjește deloc după Italia, unde singura oază de distrac­ție îi era oferită de un mic parc din apropierea blocului în care au locuit; dimpotrivă, nici nu mai vrea să vorbească italiana. Nici tatăl său nu se gîndește deloc la o nouă plecare; i-a ajuns, spune; deși nu cîștigă atît de mult ca acolo, este totuși acasă. Volubil, domnul Crăciun este sigur de reușita găsirii lui Vasile Motrescu; îmi spune că fiica acestuia are o fotografie a mormîntului său, de la cimitirul „Eternitatea“ din Botoșani. Eu rămîn ceva mai circumspect. Să fie așa, ar fi prea ușor. Și nimic nu e ușor atunci cînd pornești în căutarea osemintelor unui om ucis de regimul comunist.

La Dornești, la doamna Sofia Chirilă, fata parizanului, ajungem spre seară. Am descoperit că dînsa nu-l cunoştea direct pe Alin Crăciun, că nu vorbiseră decît la telefon și că, de cîtăva vreme, funcționa o adevărată rețea în Rădăuți și Vicov, din care mai făceau parte, între alţii, profesorul Ion Prelipcean – autor a numeroase monografii ale rezistenței anticomuniste locale, din păcate prea puțin cunoscute, fiind publicate în regie proprie și într-un tiraj de la 50 la 150 de exemplare –, precum și un fotograf, Mihai Boiciuc, care s-a ocupat să scaneze și să-mi trimită numeroase acte ce dovedesc crima săvîr­șită de comuniști împotriva familiei Motrescu. Doamna Sofia ne aștepta cu o masă bogată, întinsă în camera bună a casei și, în timp ce mîncam, a venit cu un vraf întreg de hîrtii, pe care le cunoșteam deja, fiindcă mi le trimisese fotograful Boiciuc. Ne tot îndemna să mîncăm, de parcă de asta ar fi depins găsirea osemintelor tatălui său, și primul gînd a fost la drumul lung pînă acolo, vrînd să ne ofere, ba mie, ba domnului Crăciun, bani, ca să ne acoperim cheltuielile. La toate refuzurile noastre îndărătnice, se arăta nedumerită și tristă, de parcă asta însemna că nu aveam să ne angajăm serios la treabă. În cele din urmă, am înțeles de unde acest reflex – din nenumăratele procese pe care doamna le-a avut, după 1989, pentru a recupera de la Stat bunurile confiscate de către comuniști familiei Motrescu. Din care a reușit să recupereze numai locul unde s-a aflat casa părintească și unde Regia Silvică a construit, după demolarea ei, un canton. Reprezentîndu-se în cele din urmă singură în instanță, doamna Sofia a reușit să cîștige bătălia disproporționată cu avocații angajați de Romsilva. Dar a fost singura cîștigată. Resemnată, acum mai vrea doar să împlinească ultima dorință a tatălui și a mamei sale, și anume ca, măcar după moarte, Vasile Motrescu să fie liber să-și doarmă somnul de veci la Vicovu de Jos, și părinții săi să fie din nou împreună. Pentru îndeplinirea acestei ultime dorințe s-au croit alianțe informale, la care pare că participă o rețea la fel de eficientă precum acelea ale fostei Securități.

După ce mi-am arătat, din păcate, prea vizibil scepticismul – crucea din cimitirul „Eterninatea“ din Botoșani este, de fapt, un cenotaf, ridicat de Asociația Deținuților Politici din Botoșani și marcînd nu un mormînt anume, ci un loc unde se bănuiește a fi fost îngropați deținuții politici morți la penitenciarul din oraș, o mulțime de telefoane încep să curgă înspre și dinspre Vicov. Nurorile doamnei Sofia, domnul Alin și doamna Sofia însăși par să ardă de-a dreptul telefoanele, luînd de departe comuna cu asalt, în căutare de informații – unde anume, în imensul cimitir, s-ar afla Vasile Motrescu? Mama domnului Crăciun, maica Efrema, călugărită la Sucevița și cunoscînd toată suflarea comunei, a început să reverse din liniștea mănăstirii o adevărată tornadă de telefoane asupra consătenilor din Vicov, reușind în cele din urmă ceea ce părea imposibil – o femeie din comună, al cărei soț a lucrat „acolo“ (cînd spune asta, doamna Sofia își ascunde gura într-o parte cu mîna și coboară vocea în șoaptă, dar nu reușesc să aflu dacă „acolo“ înseamnă Securitate, Miliție sau penitenciar), a acceptat să „ajute“. Ea știe de la soțul ei locul exact unde a fost îngropat Vasile Motrescu, undeva spre gardul cimitirului, într-un loc încă neatins. Am aflat, cînd bucatele încă nu se răciseră pe masa întinsă de doamna Sofia, că maica Efrema de la Sucevița a convins-o, în cele din urmă, cu priceperea ei, să-și elibereze sufletul de povara unui secret destăinuit cîndva în mare taină de soț, mort în urmă cu ani buni.

Ultima dorință a tatălui

Pentru a înțelege această tulburare generală iscată doar de rostirea unui nume precum cel al lui Vasile Motrescu trebuie să înțelegi cum au marcat faptele unui om destinul unei întregi comunități în anii comunismului. Vicovu de Jos a fost practic luat cu asalt de Securitate; oamenii au fost terorizați ani de-a rîndul, fie ca să nu‑l mai ajute pe partizan, fie ca să ofere informații despre locul unde se afla. Nu e familie al cărei prag să nu fi fost călcat de securiști și milițieni în cursul celor zece ani, pînă la prinderea și executarea lui Vasile Motrescu în 1958, cît timp acesta a sfidat autoritățile comuniste. În acei ani, circulau pînă și doine de­spre luptele cu Securitatea duse de grupul său de partizani – precum Doina partizanilor bucovineni: „I-am văzut sub clar de lună/ Stînd la pîndă, sub obcină,/ Acolo, înfriguraţi,/ Flămînziţi şi dezbrăcaţi,/ De duşmani înconjuraţi,/ Luptă fraţii contra fraţi…“.

Din materialele trimise de Dorin Dobrincu, am aflat tot ce se știe pînă acum despre Vasile Motrescu. S-a născut la 11 octombrie 1920, în Vicovu de Jos, unde a copilărit și a trăit între cele două Războaie; în cel de-Al Doilea, încorporat în Divizia 4 Munte, a participat la luptele de pe frontul româno-sovietic şi a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă“, iar în vara anului 1944 s-a înrolat voluntar în formaţiunile de partizani antisovietici din Bucovina. Dar actul de la 23 August a dus la dizolvarea unității sale, și Vasile Motrescu și-a văzut de viața sa de țăran de la munte. Pînă în primăvara lui 1949, cînd Securitatea a iniţiat arestarea partizanilor antisovietici, în rîndurile cărora se înrolase voluntar. Aflînd că urmează să fie arestat, a luat calea munților pe 10 aprilie 1949. Viața sa ca partizan, ca membru al unor grupuri de luptători anticomuniști sau ca fugar solitar este o adevărată epopee, cunoscută în linii mari. După amenințarea cu arestarea părinților și a soției, s-a predat la 28 iunie 1951 și, după numeroase anchete, în septembrie 1951, Securitatea și-a făcut planul să-l infiltreze, alături de trei securiști deghizați și ei în partizani, în vestitul grup condus de Ion Gavrilă Ogoranu, din munții Făgărașului. Vasile Motrescu le-a destăinuit însă acestora identitatea reală a securiștilor și și-a reluat viața de fugar în munţi: „Decît să fiu împuşcat la zid, mai bine mă duc din nou partizan“, i-a destăinuit atunci, întors din Făgăraș, fratelui său George. S-a alăturat grupului de partizani bucovineni ai lui Gavril Vatamaniuc, care l-a descris după 1989 drept „un bărbat înalt, bine legat, brunet“. În tot acest timp, cum scrie Dorin Dobrincu, „întreaga familie a lui Vasile Motrescu a fost persecutată. Soţia lui a fost arestată în numeroase rînduri, a fost hărţuită, i s-au supravegheat toate mişcările, a fost purtată prin pădure, flămîndă, în vederea capturării partizanului. Au mai fost arestaţi, torturaţi şi ameninţaţi cu puşcăria şi unii din consătenii săi“.

Vasile Motrescu a ținut în toți acești ani un prețios jurnal, din care o parte se păstrează în arhivele Securității. Era un om credincios. Cum își amintește Gavril Vatamaniuc, care i-a fost o vreme tovarăș, „făcea post negru, fără excepţie, de vineri seara pînă sîmbăta la apusul soarelui. Nu bea nici apă“. Iată cum descrie Motrescu o zi din viața sa ca partizan. Sîntem în 2 aprilie 1953: „M-am sculat de dimineaţă, am făcut mîncare şi rugăciunile obişnuite şi am plecat, m-am suit într-un fag de m-am uitat în poiana Haneagului, încă se văd pete de zăpadă, încă nu s-a luat toată nici pe aici. Pînă la amiază am citit în Biblie, iar după-amiază mi-am adunat lemne şi mi-am aranjat cobiliţa. Timpul se menţine înnourat, spre seară s-a arătat puţin soare. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Gruet, că zăpada pe faţă s-a pleşit. În vîrful Gruetului, pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de cînd stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor. Şi atunci am trăit greu, dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruşi, acum sînt de fraţii mei români“. De Paști, în același an, scria: „Şi în cot la Petrea lui Anton stau şi scriu aceste rînduri, uitîndu-mă pe ţarina dezbrăcată de zăpadă, trist, amărît, dau tîrcoale afară pe marginea satului, aşteptînd să vină întunericul, să mă duc să găsesc o bucată de pască şi un ou roşu şi tot noaptea să mă întorc înapoi şi să mănînc cu lacrimi în văgăunile munţilor; acesta este Paştele anului 1953, al cincilea Paşti petrecut în prigoană“.

Vasile Motrescu a fost în cele din urmă capturat în noaptea de 13 spre 14 ianuarie 1958. Nu a opus rezistență, era neînarmat. A fost legat cu o funie, cu mîinile la spate, și a ajuns în celula condamnaților la moarte de la Peni­tenciarul Botoşani. A fost executat la 29 iulie 1958, ora 21.30. George Ungureanu din Cîmpulung-Moldovenesc, care era și el condamnat la moarte, dar căruia mai apoi i s-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, le-a scris mai apoi copiilor lui Motrescu despre ultimele lui zile: „Mereu se ducea într-un colţ al celulei şi se ruga, plîngînd, în genunchi. Avea mustrări de conştiinţă, că atrăsese după el, în închisoare, zeci de oameni nevinovaţi, printre care pe mama şi pe tatăl lui, pe cei trei fraţi ai săi, precum şi pe soţia sa, pe care o auzea plîngînd, într-o celulă alăturată. Se gîndea la copiii lui şi se întreba ce veţi fi făcînd fără mamă şi fără tată, printre străini? Cît am stat cu el, n-a mîncat altceva decît surogatul de cafea, fără pîine. Mîncarea lui mi-o dădea mie: Pentru ce să mănînc, pentru viermi? Mie nu-mi mai trebuie nimic! Și-a spus ultima dorinţă: să fie îngropat în comuna sa natală, Vicovu de Jos, iar copiii săi, Sofia şi George, să aibă Biblia în casă“.

Pentru o cauză dreaptă

Pentru împlinirea acestei dorințe, mă aflu în fața doamnei Sofia Chirilă, care îmi povesteș­te cu voce înceată. „Sînt fiica fostului partizan Vasile Motrescu. Chirilă Sofia mă numesc după soț, născută în ’46, pe 23 iunie. Am purtat numele tatălui meu numai foarte puțin timp, în școala primară. Apoi am fost înfiată, de fapt fictiv, cu un nume, Breabăn m-a chemat, pentru motivul că am fost respinsă din școli, am fost exmatriculată. După ce l-au omorît pe tata, am rămas doi copii mici, de 9 și 10 ani. Tatăl meu a fost condamnat la moarte prin împușcare, după cum se știe. Mama a fost arestată și ea și a fost condamnată la 6 ani de muncă silnică și a ispășit pedeapsa de 6 ani și averea i-a fost confiscată total. N-am putut recupera nimic. Și lucrurile din casă ni le-au luat, n-aveam nici pat pe care să dormim. Ne culca bunica după mamă pe ladă. Cînd am revăzut-o pe mama, după 6 ani, împlinisem 16 ani. N-am mai recunoscut-o. Era schimbată total. Palidă, albă la față, complet schimbată. Dar și așa m-am bucurat, deși am… A fost parcă o traumă, am suferit în suflet, cînd am văzut-o așa, că nu mai era mama pe care o știam eu. A mai trăit pînă la 86 de ani. Era de picioare bolnavă, fiindcă, după cum îi ținea în celulă… Ea povestea că îi băga apa pînă la genunchi, patul îl ridicau în sus, ca să n-aibă unde se așeza. Astea au fost condițiile în temniță. A făcut o boală la picioare, un fel de artrită. Din închisoare a povestit puțin de tot. Spunea că pe la două noaptea, de obicei, intra cîte un individ, și cîte doi, de multe ori în celulă și o luau la bătaie. Erau niște oameni, așa, cu chipuri înfiorătoare. Nu erau oameni de-ai noștri. Erau, parcă, făcuți pentru așa ceva. O întrebam pe mama de multe ori: «De ce tata o plecat? Și de ce n-am tată?». Ea spunea tot timpul: «Tatăl tău a vrut să răstoarne regimul. A luptat împotriva politicii de pe acea vreme, care a fost impusă de către sovietici în țară. Și el a luptat pentru o cauză dreaptă. A fost un om demn, pentru demnitatea țării a luptat, pentru o cauză dreaptă. O fost iubitor de patrie, de pămîntul strămoșesc, o fost un om hotărît». S-a adăpostit prin munți și au fost mai mulți frați, cum le spunea tata. Așa îmi spunea și mama, cînd era plecat și mai trăia, că «are el frații lui cu care o să lupte, da’ n-o să poată să răstoarne singur politica asta care s-o instalat în țară și care o fost impusă de către ruși». Așa spunea mama. Și într-o zi spunea c-o să vină acasă, dar ziua aceea nu a mai venit niciodată. Și a venit vremea și a plecat și ea… Cînd eram mică, pe tata l-am văzut. Mă ducea mama în pădure să‑l văd, la Vicovul de Jos, aproape. Mă lua în brațe, îmi spunea cum să fac rugăciune, ca să vină el acasă. De pe la 7 pînă pe la 9 ani a fost tot așa… Pentru mine era, ca să zic așa, ca un străin mai mult, deși îmi vorbea ca un părinte. Țin minte întîlnirile din pădure, cum îmi spunea, deși eram mică, că el vrea să determine pe cei care sînt instalați la putere…, îmi aduc aminte perfect cum spunea, pentru că îmi repet adesea aceste cuvinte, că voia să le învăț: el «vrea să aducă țara la un nivel corespunzător cerințelor societății». Asta îmi tot spunea. Deși eram mică, citeam puțin, da’ țin minte tot cum îmi spunea.

Pe tot parcursul vieții mele, ca fată a partizanului Vasile Motrescu, am fost aruncată, cum se spune, întotdeauna din lac în puț. După ce am reușit la o școală tehnică de contabilitate, a venit directorul în sala de clasă și a spus: «Cine e Motrescu să-și ia dosarul și să plece!». Eu nu aveam nici bani de tren, cu ce să ajung acasă, la Vicov. Și am plecat pe jos… Am mai stat doi ani și un profesor de la Vicovu de Jos m-a ajutat ca să pot să schimb numele și, bineînțeles, cu un funcționar de la primărie, am trecut pe această identitate, de fapt fictivă. Așa am revenit la aceeași școală de contabilitate, o școală tehnică. În școală a trebuit să fiu model la învățătură și la purtare ca să nu mai fiu respinsă. Am lucrat în domeniul agricol, am lucrat și la AGROMEC, am lucrat la CAP, mai mult, am fost în CAP-uri și dacă ceva nu le plăcea trebuia să fiu transferată, de la Vicov la Gălănești, de la Gălănești la Bilca, de la Bilca la Banița am lucrat, la Negostina. Într-atîtea locuri am fost… Ei știau că, deși mă chema Breabăn, sînt fata lui Vasile Motrescu. Și oamenii din zonă, oamenii obișnuiți se temeau din acest motiv de mine, pentru că, dacă se bănuia că avem o relație mai apropiată, imediat intrau în vizorul Securității și erau chemați acolo. Ce mai viață să avem, că eram mai mult singuri, familia era spartă. Frații tatălui, unchii mei, au fost și ei arestați. Acum toți îs morți. Toți trei au fost condamnați la muncă silnică pe viață. Frații lu’ mama, unu’, cel mare, a decedat în pușcărie, la spitalul Văcărești din București, și cel mic, după mamă, o fost condamnat la douăzeci de ani și o făcut şapte. O mai trăit puțin și o murit și el.

Cu frații tatălui, după eliberare, am fost apropiați, foarte apropiați. Din închisoare, știți dumneavoastră, că nu prea povesteau nici ei… Niciodată nu l-au pomenit de rău pe tata, că au suferit din cauza lui. Niciodată. Nu. Nu s-o dezis de el, deloc. Ba, că George, al doilea după el, îmi spunea, că eu eram tînără și bănuia că o să prind poate vremuri mai bune, «fă cumva și adă-l acasă». Eu am citit din jurnalul lui că ar fi vrut să fie liber și a zis că «măcar mort să ajungă în satul lui». Asta o fost ultima dorință a lui și este și a noastră, bineînțeles. Să știm unde e mormîntul, să știm să ne aprindem și noi o lumînare, să facem o rugăciune la mormînt, parastas, să fie îngropat creștinește pentru că o fost aruncat într-o groapă, ca un cîine. Acu, am făcut cerere la dumneavoastră și altceva ce pot să fac? „Ajutați-ne, domnule Oprea, că la altcineva nu știu unde să mă mai duc, frații lui au încercat cît au trăit, au bătut pe la toate ușile, dar toți le-au trîntit ușile în nas. Am mai rămas eu. Aș vrea să-l aduc. Aș vrea să fie cu mama și cu fratele, să fie acolo, cu ai lui, cu toții.“ Cum o vrea Dumnezeu. Că v-am zis, puteți să-l aflați dintre ceilalți, un dinte îi lipsea jos. Așa o spus uncheșu’ George, să-l căutăm că-l găsim după un dinte ce-i lipsea, un dinte din jos. Așa mi-o zis unchieșul George, să țiu minte. Atîta e. Poate, o vrea Dumnezeu. Că el era credincios. A luptat pentru o cauză dreaptă.“

*

Sofia Chirilă, fata partizanului Motrescu

Între timp, întors la Institut, am descoperit, cu ocazia cercetărilor privind locul în care au fost înmormîntați deținuții morți în Penitenciarul Botoșani, că după executarea lui Vasile Motrescu acest loc de detenție a fost în mod special destinat deținuților politici (pînă atunci, a fost doar pentru deținuți de drept comun), dintre care 110 și-au găsit sfîrșitul aici între 1960 și 1963, o rată a mortalității comparabilă cu cea din lagărul de la Periprava. Colegul meu Constantin Petre a reconstiuit lista lor nominală – un motiv în plus spre a porni investigații în Cimitirul „Eternitatea“ de la Botoșani. După ce am făcut toate demersurile necesare și am primit acordul de principiu atît al domnului președinte Radu Preda, cît și al Direcției Parchetelor Militare, unde am retrimis plîngerea doamnei Sofia Chirilă, am căzut de acord cu colegii mei din echipa de arheologi condusă de Gheorghe Petrov că în primăvara anului următor vom începe investigații în „colțul săracilor“ din acest cimitir. Căutăm în mod special locul unde se află osemintele unui om căruia îi lipsea un dinte de jos, spre a o ajuta pe doamna Sofia Chirilă să împlinească ultima dorință a tatălui său, Vasile Motrescu.

Pe parcursul acestor ultime zile nu m-am mai întrebat, pentru că știu deja răspunsul, dacă există o graniță între literatură și istorie. Se află într-o frază pe care partizanul Vasile Motrescu o așternea pe hîrtie la 24 martie 1953, undeva, prin pădurile din obcinele Bucovinei: „Astăzi am auzit sturzul şi chiar cînd scriu aceste rînduri pe stîncă un fluturaş roşu saltă jucăuş în jurul meu, povestindu-mi bucuria primăverii“.

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }